CRONICA LITERARĂ

Andrei Mocuţa
poet, prozator, traducător, Arad

Ținuturi în crepuscul

Personaj principal: doctorul Sever Moldovanu, avocat de prestigiu, un stâlp al societății, ex-senator, martor și victimă a unei lumi dispărute, un reper de neclintit în conștiința civică, fără compromisuri morale. Are conștiința propriei valori, cumpănit, calm, solemn, reușind să impună respect prin corectitudine, seriozitate, imparțialitate și admirabilă distincție intelectuală.

Romanul[1] lui Radu Ciobanu, Crepuscul, aflat – iată – la o a treia ediție, jubiliară, începe cu descrierea familiei, a părinților, copilăria și școlile urmate. Sever era fiul lui Avram Moldovanu, om destoinic și harnic, crescut în ținutul mănos de șes al Chișineului de Criș, trimis de stăpânire într-o așezare muntoasă din ținutul Buciumani, unde munții erau străbătuți de galerii cu nume de sfinți. Aici o cunoaște pe Salvina cu care se căsătorește și-și încropește gospodăria, respectat și iubit de localnici, deoarece le vorbea răbdător și limpede, spre deosebire de ceilalți slujbași ai stăpânirii, străini de limba lor. Devine proprietarul unui colț de pădure și intră în stăpânirea și exploatarea unei băi, Barbara, de unde, împreună cu câțiva băieși, scoteau „pulberea de un galben mat”. Sever era unul din cei treisprezece copii ai lui Avram (zece s-au prăpădit). Au rămas în viață doar trei: Fabius (plecat la Paris), Simion (care va fi dat să învețe de popă, ajunge stareț la o mănăstire din lunca Mureșului) și Sever, dezmierdat Ruțu, care pleacă să învețe carte la gimnaziul din Sibiu. Aici deprinde „limba ungurească, nemțeasca și latineasca”. Se simțea străin și singur într-o școală severă și ostilă. Îl salvează prietenia cu Adrian Moga, poetul.

Informațiile despre anii de școală sunt descoperite de Vlad, nepotul său, fiul lui Livius, mort într-un bombardament din Rusia, memorii notate în două caiete; bunicul Sever le-a împărțit în fragmente ca niște scurte povestiri. Vlad „se deda acestei arheologii sentimentale cu o curiozitate care se transformă în pasiune”. Descoperă cu bucurie cât de generoși, optimiști și animați de idei radicale erau elevii din acea vreme (descrierea vieții din „cvartir”, prânzul luat la masa studenților, educația primită și deprinderea bunelor maniere prin strădania doamnei Partenie, figurile de dascăl, precum și anii de studenție petrecuți la Budapesta, oferă informații prețioase nepotului despre ascensiunea și succesele profesionale ale bunicului, care devine un reprezentant de frunte al inteligenței „valahilor oprimați de veacuri”). Va fi promovat ca doctor în științe juridice la Universitatea din Budapesta. Urmând cursul evenimentelor, doctor Sever Moldovanu se căsătorește cu Olimpia, fiică de preot paroh în Sâhliștea. Se instalează în orașul mare de „fabricanți și negustori” din câmpie, unde își deschide cancelarie și afacerile îi merg bine. Se naște fiul Livius și începe războiul, dar scapă de înrolare cu ajutorul unui certificat medical. Participă în fruntea delegației orașului la Marea Adunare de la Alba Iulia, astfel adevărata sa carieră începe cu această dată. În 1922, începe construcția palatului Moldovanu, „marea operă a vieții sale”, demonstrând concitadinilor săi de alte etnii, cum un român poate fi în stare să-și ridice „casă cu patru etaje și cu lift”. Era palatul care vestea noua realitate a României Mari, încununarea titlului său de glorie (la temelia palatului sta moștenirea rămasă de la răposatul Avram Moldovanu, tatăl).

Se derulează apoi declinul familiei: tragedia morții fiului său, Livius, ucis de o bombă în pustietatea Rusiei, ocuparea abuzivă a unei părți din casă de către ocupanții sovietici, nebunia soției Olimpia, arestarea și izolarea avocatului într-o închisoare comunistă, umilința de a-și vinde o bună parte din bunuri la piața de vechituri, unde o întreagă aristocrație interbelică își vede propria prăbușire. Urmează retragerea la mănăstire și părăsirea acesteia cu gândul de a-și recupera casa naționalizată de comuniști. Maestru în creionarea unor portrete de o uimitoare expresivitate, Radu Ciobanu creează sentimentul că desuetul și tragicul se împletesc armonios într-o lume interbelică frământată și divizată, dar în curs de așezare. Într-o scenă notabilă, cheie a romanului, este prezentată reuniunea notabilităților orașului, adunare care are loc în sala mare a prefecturii, unde doctorul Moldovanu, într-un gest de mărinimie, se hotărăște să dăruiască Facultății de Medicină, ale cărei baze erau în discuție, somptuosul palat Moldovanu:

„Îl dăruiesc facultății de medicină. Domnii mei, cinci etaje, cinci facultăți... Nu-i nevoie să-l luați nici de la evrei, nici de la nemți... Să aibă copiii voștri de la mine... în amintirea fiului meu căzut în război, avocatul Livius Moldovanu.”

Înaintea acestei subite decizii, doctor Moldovanu, sprijinit în bastonul elegant, „augmentându-și senectutea printr-un singur gest conștient și cu desăvârșită artă”, emană energie, curaj, noblețe sufletească și o nestrămutată încredere în propriile sale valori. Dialogul cu episcopul Nicodim este pe cât de savuros, pe atât de ironic:

„— A ce-ți miroase întrunirea asta? întrebă el cu glas scăzut, gâdilindu-i urechea cu barba.

Sever își întoarse barbișonul spre el și-i șopti conspirativ:

— Măi, Niculaie, ție-ți pot spune, da´ să nu mă pârăști: mie-mi pute a rahat.

(...) Pe urmă izbucniră amândoi în râs, mai ales Nicodim se porni să hohotească plin, încât discuțiile din jur încetară iar și toți îi priviră intrigați.” (p. 133)

Se simte tensiunea dincolo de cuvinte, textul se rostogolește cu energie extraordinară și se observă neliniștea, dezamăgirea și tristețea, sentimente care-l încearcă pe nobilul avocat în aceste vremuri când, sub presiune, omul își dă măsura valorii:

„Vremurile tulburi au rădicat întotdeauna la suprafață oameni de toate felurile. În urmă cu câțiva ani „ăștia” fuseseră legionarii, pe urmă, până de curând, nemții. Acum erau comuniștii. Mutația se produse firesc și prompt printr-un fel de consens misterios, fără a provoca nicio confuzie.” (p. 136)

Autorul descrie aici mediocritatea agresivă a noii clase politice care începe să se coaguleze. Nepotul Vlad este cel care îndulcește singurătatea și bătrânețea bunicului. Devorat de curiozitate, de îndoială, crescut în spiritul dragostei și respectului pentru bunici, păstrează amintirea duioasă a tatălui, care se răsfrânge asupra copilăriei lui, sporindu-i farmecul. Stăruia asupra acestei copilării o umbră care se numește frică. La început frica de „bau-bau”, apoi frica de întuneric și teama de mașini. Acele mașini care opreau noaptea și în urma unor vizite intempestive luau pe câte cineva. Despre anii de liceu nu păstra nici o amintire agreabilă, nu avea cultul colegialității și nu se entuziasma la lecțiile unor dascăli plafonați. Avea intuiție și suferea de teroarea unor „complicități promiscui” sau de „penurie intelectuală”. Animat de spirit neastâmpărat și iscoditor, avea o inteligență vehiculată fermecător, dar și cinic. Era doar tolerat în colectiv datorită „originii nesănătoase”. Era un „lup singuratic”. Se cufunda în cărți și ample epistole care „erau un amestec de confesiune și cronică a vieții familiale”. Este exmatriculat, surprins fiind în timpul orei de română citind din opera „reacționarului” P. P. Negulescu, Pericolul galben. Era „oaia neagră” care nu aparținuse niciodată turmei. Nu era decât (în opinia directorului adjunct) „un element descompus... origine care nu reprezintă nicio garanție în reeducare... familie de mari exploatatori... introduce în școală cărți reacționare, dușmănoase.” (p. 248)

După exmatriculare se perindă pe șantier ca zilier, apoi muncitor la „Combustibilul”, ajutor cantaragiu. Îl încearcă dorul de ducă și o tristețe difuză, fără nume. Marilena, mama lui, era îngrozită și îi era rușine, însă perspectiva de „homme libre” lui îi făcea plăcere. Când i se propune să intre în organizația de bază, refuză și îl ironizează pe colegul naiv, Marian: „Ești un naiv... victima unei literaturi proaste, cu chiaburi care dau foc la șirele de paie. Nu toți dușmanii sunt niște dobitoci.” (p. 254) Realizează superficialitatea și îndoctrinarea tinerilor utemiști: „Toți sunt la fel, doar că unii își mai dau osteneala să facă pe utemiștii.” Era un sceptic și se simțea puternic în singurătatea lui ca într-o cetate inexpugnabilă. După multe dezamăgiri, reușita lui la facultate readuce speranța în sufletul bunicului și credința că mai există dreptate în lume. Atât el, cât și bunicul Sever fac parte din categoria destinelor frânte – oameni onești, curajoși, cu principii – care refuză să trăiască în prefăcătorie cu riscul de a suporta amare consecințe.

Așa cum a trăit, demn și onorabil, pledând pentru atâtea cauze nobile, avocatul doctor Sever Moldovanu își încheie călătoria, parcă regizându-și sfârșitul: își pune ordine în lucruri redactând un testament detaliat, întocmește patru memorii (fără răspuns) adresate Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, cu speranța că-și va redobândi imobilul naționalizat „având în vedere simțămintele patriotice și cetățenești” de care a dat dovadă, dar care nu ajung la destinație deoarece nepotul înduioșat de naivitatea bunicului, le distruge. Un roman răscolitor, în care autorul analizează psihologia unor suflete tari ajunse în impas și căzute în dizgrație, într-o lume violent ruptă de cea dinainte, a calmului civilizat, al stabilității, cu accente pe tradiție și valori.

^[1] Radu Ciobanu, Crepuscul, ediția a treia, jubiliară, Editura Limes, 2022, 300 p.