PROZA

Emilia Poenaru Moldovan
poetă, prozatoare, Cluj

Pacientul zero

— Cum vă simțiți azi?

— Mai bine, de fapt, foarte bine! Mă simt plin de energie cum nu m-am simțit de mult!

— Analizele v-au ieșit și ele bune, v‑am putea chiar externa... dacă am ști cine sunteți, unde locuiți, ce naționalitate aveți. Nu avem niciun act, nu s-a găsit asupra dvs. niciun indiciu despre cultura căreia aparțineți. Faptul că cei de la Ambasada Română din Brazilia v-au preluat ei și v‑au adus aici, la București știți bine că se datorează limbii în care ați vorbit când v-ați trezit după ce ați fost înjunghiat în pădurea amazoniană. Tămăduitorii de pe acolo care v-au dat primele îngrijiri – a propos, dacă mai ajungeți vreodată prin zonă, să-i căutați, să le mulțumiți, v-au salvat de la moarte sigură – au crezut că e vreun dialect brazilian, că prea semăna cu portugheza lor stâlcită. Noroc cu un medic de la Crucea Roșie internațională la care au apelat să vă preia, după ce v-au îngrijit câteva zile, să vă ducă în zone locuite, ăla era român și a recunoscut limba. Cei care v-au atacat și probabil v-au și luat toate bagajele cu acte cu tot, știau ce fac, nu cred că a fost un simplu jaf și o rănire întâmplătoare, rana făcută, după cum am văzut la tomograf, era incompatibilă cu viața. Cum au făcut și ce leacuri de-ale lor vrăjitorești au folosit tămăduitorii, habar n-am, cert e că v-au readus la viață. Asta e important. Memoria sigur vă va reveni pentru că nu s-au găsit leziuni pe creier. Nu prea se justifică amnezia, decât doar prin șocul emoțional suferit și bineînțeles, trauma fizică. Deja știți un nume sau poate o poreclă, l-ați rostit când v-ați trezit după călătoria cu avionul. Sper că înțelegeți că v-au sedat pe timpul călătoriei, erați foarte agitat, exista riscul desfacerii „operației” făcute de amazonieni și în afară de cuvântul Volo, n-au reușit să scoată medicii de la dvs. nici o altă explicație... Ba ați mai zis și un alt nume, Izabela, dar numai noaptea în timp ce dormeați... vă amintiți cumva dacă sunteți căsătorit?

— Habar n-am dacă sunt căsătorit, numele de Izabela nu‑mi spune nimic... Volo, așa cred că mă cheamă. Dacă știți măcar acest nume, nu se poate verifica pe listele de pasageri ale avioanelor? Sau chiar ale unor vase de croazieră? Presupun că n-am ajuns pe jos în Brazilia...

— Ba da, numai că lucrurile sunt mult mai complicate... De când sunteți aici – îmi cer scuze, dar ați devenit un fel de vedetă, presa, ca de obicei a făcut vâlvă... Și nu numai presa, ci și anumite instituții, a venit de exemplu, un lingvist chemat de psihiatrul nostru, pentru că i s-a raportat de către asistente că, în timpul somnului bolborosiți cuvinte în alte limbi. Și domnul a trebuit să mai cheme un coleg de la Academie că el singur nu știa atâtea limbi câte păreți să știți și să vorbiți dvs. Așa că înțelegeți de ce căutările autorităților române n-au dat roade, au colaborat inclusiv cu INTERPOL și cu țările a căror limbă se pare c-o știți...

Aici directorul, vizibil obosit după un asemenea  efort verbal, își șterse fruntea cu un șervețel de hârtie care se umezi abundent și se fărâmiță în mâna lui. Căută din ochi un coș de gunoi și reperă și scaunul din salon pe care se lăsă extenuat de această nemaiîntâlnită speță medicală, sătul de toate hârâielile, presupunerile și chiar amenințările colegilor, presei, ambasadelor, Informațiilor speciale, asociațiilor de drepturile omului, caselor de asigurări cărora trebuia să le facă față fără să se arate enervat ci doar binevoitor, deschis, fără să dea amănunte despre pacient ca să nu-i încalce vreun drept la te miri ce, și destul de ferm în fața șacalilor de la televiziuni care parcă înnebuniseră cu un asemenea subiect suculent!

Îl examină cu coada ochiului pe pacientul-vedetă, confrații lui din toate secțiile au căzut de acord că avea cam 39-40 de ani, iar statura și constituția atletică ce păreau ale unui sportiv încă în activitate i-a dus cu mintea pe ăia de la Informații speciale că ar putea fi ori spion, ori vreun terorist! Ce nebuni toți, mai ceva ca pacienții de la Psiho. Au fost informați de psihiatru că apare mereu cuvântul spaniol „asesino” în bolboroselile lui nocturne! El ca director, deși era împotriva oricărei încălcări a drepturilor pacienților la intimitate, a trebuit să fie de acord cu instalarea în salonul lui Volo a unei camere ascunse. L-au aburit cu siguranța națională, dacă e terorist, asasin sau mai știu eu ce... n-a avut încotro. Și culmea, acum dimineață, aceiași agenți au venit cu noutăți, cu o mină perplexă și confuză! Din grămada de cuvinte spuse de Volo noaptea, când se lupta cu cine știe ce demoni, puse la dispoziția lor, au reușit, după aproape 2 luni să pună cap la cap anumite cuvinte disparate – firește, și cu ajutorul celor de la centrul cultural „Casa do Brasil” –  și le-a ieșit Aragon Moreno, asasin de la sfârșitul sec. al 19 lea, pe timpul împăratului Petru al II-lea. Au pierdut vremea căutând pentru cuvântul Aragon în toată istoria Spaniei! Și când colo era un nume și probabil o poreclă, Moreno însemnând „negru”. Așa, și? le-a zis „specialiștilor” în informații, ce să facem noi cu explicațiile astea? O fi citit omul istoria Braziliei înainte de a merge acolo și a rămas cu niște nume în cap... asta nu explică de ce azi-dimineață între 4 și 5 omul nostru, cu toate că este sedat pe timpul nopții, s-a sculat foarte vioi, a ieșit din cameră și s-a dus pe scări spre ultimul etaj și a ajuns în partea cu intrarea pe acoperiș. Asistentul care îl urmărea pe cameră, s-a luat după el și mi-a spus că i-a fost teamă să-l trezească, părea că merge în somn, deși avea mișcări foarte precise, ca de om treaz. A stat pe acoperiș în poziție de lotus, cu palmele îndreptate în sus și când a apărut soarele, a început o incantație, întreruptă la intervale egale de triluri ca de pasăre, asistentul a avut salutara idee s-o înregistreze cu telefonul. Am trimis înregistrarea la Institutul lingvistic din cadrul Academiei, să văd ce-mi spun domnii, ce revelații din alte secole mai avem!

— Așa că vedeți domnule Volo, reveni directorul cu atenția spre pacientul „zero”, cum îl numea personalul spitalului, cum să urmărim listele de pasageri ale avioanelor sau vapoarelor când nu știm cărei țări îi sunteți cetățean, care limbă vă este cea maternă pentru că se pare că vorbiți 11 limbi străine, numai din ce am detectat noi, mă rog cu ajutor extern, până acum.

— Vă înșelați, chiar nu știu nicio altă limbă decât cea pe care o vorbesc acum! Nu-mi pot închipui că acum, în mileniul 3 în care ați spus că ne aflăm, cu toate mijloacele tehnice, electronice nu se poate descoperi identitatea cuiva. Ați arătat chipul meu la TV? Poate am o familie care mă recunoaște, mă așteaptă...

— Normal că am făcut publică poza dvs., de fapt nu noi, ci Poliția. Am înțeles că s-a deschis și un dosar cu cazul dvs., n-au înaintat de loc, de două luni abia fac față valului de cereri de la diverse presupuse „logodnice” – ați devenit vedetă! Sunteți un bărbat tânăr, arătos, acum și sănătos, atâta doar că n-aveți memorie, lucru care se pare că le înnebunește pe femeile de toate vârstele. Nepotul meu, care lucrează la Poliție, mi-a spus neoficial, că a sunat inclusiv o doamnă din Franța pe telefonul dedicat cazului dumneavoastră, care a zis: Je veux parler avec Serge Miller! După care a închis. Superiorii lui n-au luat în seamă ce le-a raportat nepotu-meu, au considerat că a fost o greșeală, că ei n-au pe nimeni acolo Serge Miller.

— Dar eu sunt Serge Miller! Așa mă cheamă – Serge Volo Miller!

Directorul căută după un alt șervețel, el nu mai avea, deschise un sertar al pacientului și luă de acolo un șervet mare de hârtie, își tamponă fața congestionată și plină de sudoare, se ridică să‑și toarne apă din sticla aflată pe măsuța din salon, dar nu mai ajunse că se prăbuși între masă și patul pacientului.

Serge Volo Miller suna disperat la soneria de urgență, dar nu venea nimeni. Lumina de afară, deși era dimineață, începea să scadă, umbre din ce în ce mai mari se întindeau în încăpere, erau umbrele palmierilor din junglă, liane uriașe încercau să-l prindă în îmbrățișarea lor. Deodată, un tril străbătu pădurea și o făptură înaripată apăru pe o creangă în fața lui Volo.

— Izabela, ai venit!