LECTURI PARALELE

Alexandru Moraru
eseist, prozator, dramaturg, Timişoara

Loteria vieţii, între predestinare şi contingent[1]

Citind volumul de proză Ghiaurul – zămislit de Valeriu Armeanu şi apărut la Editura timişoreană Brumar (2013) – nu ştiam că autorul este autodidact sadea. Şi că, în răstimp, decedase. Toate astea le‑am aflat în momentul elaborării prezentei cronici, de la cineva mai în temă decât mine. Şi care, spre deosebire de subsemnatul, l‑a cunoscut direct pe artizan, încât mi‑a mai oferit câteva amănunte apropo de om şi creaţia sa. Cum ar fi, bunăoară, faptul că, în etapa vieţii, scrisese un vraf de cărţi şi că reuşise să genereze compoziţii literare în diferite registre: poezie, roman, publicistică, pamflet. În felul acesta mi‑am întregit câta imaginea despre el – una ce mi‑a dat ghes să mă aplec cu mai mare osârdie (şi curiozitate) asupra lui.

Dacă parcurgem biografiile majorităţii condeierilor actuali, observăm aproape un stereotip: invazia diplomelor, atestatelor, patalamalelor, licenţelor, masteratelor ş.a. Toţi au facultăţi, pregătire superioară, titluri academice, demnităţi şi doctorate. Foarte bine, numai că aici apare un aspect frapant. La rubrica Studii, palmaresul se întinde pe o pagină întreagă, pe când la capitolul Operă, avem doar câteva rânduri! Or, proporţia trebuie să fie exact inversă.

Discrepanţa este majoră, chiar izbitoare, întrucât pe locul întâi nu e pus talentul, vocaţia autentică. Nu înzestrarea nativă primează. Nu chemarea neechivocă, iscusinţa, aplecarea veritabilă, ci recolta diplomelor şi blazonul universităţilor absolvite. Bune şi ele, evident, doar că, în literatură, nu ne „batem” în certificate şi doctorate, ci în dotare creativă! Nu ne întrecem, nu suntem în competiţie cu documentele şi adeverinţele cancelariilor, ci cu harul ziditor! Cu acel „ceva” imponderabil, fără masă şi contur, dar cu prezenţă şi rol decisiv în actul creator.

Dacă ar fi să ne ghidăm exclusiv după abundenţa zapisurilor, mai toţi scriitorii ar fi geniali, producând capodopere în lanţ. Ceea ce nu e posibil, oricât ar vrea unii să ne convingă de contrariul, argumentând cu nivelul şi calitatea instrucţiei oficiale. Şi care, desigur, nu e de ignorat, cel puţin sub aspectul însuşirii informaţiei necesare unei redactări acceptabile. Dincolo de asta, însă, contează priceperea înnăscută, destoinicia conceptuală, ştiinţa de a „îmblânzi”, modela şi împerechea vocabulele în salba imaginii revelatoare. Dexteritate ce nu e indusă/predată de şcoala instituţionalizată, ci de aptitudinea imanentă de formulare şi redare a trăirilor şi sentimentelor subsumate puterii empatice.

Nu de teoreticieni ducem lipsă, ci de practicieni. Teoreticianul, de bună seamă, îţi explică doct arta scrisului. Adică, te învaţă. Te prepară cum trebuie să năşeşti o carte. De la A la Zet. Şi o face cu determinare şi elocinţă maximă, în care baletul subtil al inteligenţei speculative expandează non‑stop, ca un stimulator epic de eficacitate absolută. Miză, unghiuri, planuri, intrigi – toate sunt desluşite şi stivuite exemplar, încât rămâi uluit de adâncimea şi acurateţea expertizei lui. Expertiză girată, normal, de prestigiul universităţii pe care a absolvit‑o şi care, ulterior, l‑a propulsat în lumea largă.

Ei bine, în pofida disertaţiilor sale electrizante, omul habar n‑are să închege o naraţiune! Un text mai acătării, colea, o schiţă, o povestire – ceva care să semene a literatură, cât de cât! Nimic ca practică tematică ilustrând indubitabil potenţă constructivă în acord cu teoriile debitate torenţial. Cu alte cuvinte, nu poate încropi o scriere cap‑coadă, dar te instruieşte pe tine! Te consiliază ce şi cum, ca un mentor faimos, din vorba căruia nu trebuie să ieşi şi verdictul căruia – referitor la statutul tău axiologic – e sacrosanct.

Spre deosebire de teoreticieni, artistul originar e predestinat. Primii sunt cu duiumul. Ceilalţi lăstăresc rar pe tăpşanul beletristic, alcătuind un corp distinct, minoritar, de esenţă concentrată. Pentru ei imboldul lăuntric e infinit mai important decât toate teoriile laolaltă. Căci artistul – indiferent de sfera de manifestare – se supune unor legi diferite de cele ale oamenilor obişnuiţi. Îl guvernează elemente aparte, eterogene, alte entităţi cu obârşii necunoscute sau decodate parţial. Din acest motiv, şi nu numai, se află adesea în contradicţie cu normele convenţionale ale societăţii, având propriul traseu şi percepţia strict particulară a lucrurilor şi evenimentelor. De aici şi damnarea sa uneori, fără discernământ, ca un ciudat sadea, incapabil de consens şi de procesări „normale” ale realităţii.

A‑i cere adeziuni la programe aleatorii sau ralieri la doctrine îndoielnice, reprezintă un demers riscant din partea solicitatorului. Artistul autentic nu‑şi va tranzacţiona niciodată principiile şi ideile, nu‑şi va vinde bunul cel mai de preţ: libertatea. Ispitele lucrative nu‑l vor corupe, căci, fiind lipsit de simţ pragmatic, acestea ocupă un loc periferic pe scara sa de valori. Tot ce‑l interesează cu adevărat se rezumă la scris. La posibilitatea ca prin mijlocirea cuvintelor să se descarce de acel surplus afectiv, de preaplinul angoasant acumulat constant din vastul, policromul şi inepuizabilul bazin al existenţei.

Dacă aruncăm o privire îndărăt, în timp, vom observa că raportul teoreticieni – creatori nu era în favoarea celor dintâi, aşa cum se întâmplă în prezent. Contau în primul rând practicienii, cei dotaţi cu harul transfigurării şi al viziunilor estetice înnoitoare. Ilustrativ în acest sens este faptul că majoritatea scriitorilor de odinioară erau autodidacţi. Iar dacă rodul trudei lor inventive nu era determinat de numărul patalamalelor şi al masteratelor, atunci, pe bună dreptate, ne întrebăm: ce a stat la temelia succesului lor?! Cum au reuşit, fără multă „şcoală”, să producă atâtea capodopere?! Atâtea înfăptuiri spirituale – parte consistentă din tezaurul culturii naţionale şi universale!?

Interogaţii pur retorice, desigur, din moment ce cunoaştem răspunsul. Iar el se defineşte printr‑o singură noţiune: talentul. Cu el te naşti sau nu. Nu‑l dobândeşti/târguieşti pe parcurs, la tarabă, ca pe o marfă oarecare cu preţ variabil. El conţine ansamblul ingredientelor ce‑ţi îngăduie să construieşti din „nimic” o lume întreagă, aidoma demiurgului. Ca şi acesta, creionezi destine, răstorni cutume şi eresuri, zideşti şi dărâmi cetăţi. Pe scurt – eşti omnipotent, ubicuu şi omniscient, jonglând dezinvolt cu suma reprezentărilor din oceanul ficţional sau cuprinsul realist.

Închei acest pasaj preambular şi revin la carte. Ghiaurul conţine 21 de naraţiuni fără unitate tematică, dar omogen ca manieră stilistică. Recte realismul critic accentuat prin spirit regionalist şi savoare expresivă. În decursul celor 409 file ale tomului, autorul survolează nonşalant zonele intime ale arhitecturii umane utilizând toate categoriile estetice: urâtul, scabrosul, grotescul, sordidul, trivialul, diformul ş.a.m.d. Pretutindeni, în lucrare, colcăie de hoţi, borfaşi, prostituate, violatori, puşcăriaşi, beţivani, delatori… În general – oameni de nimic. Unul nu e mai breaz ca altul, de parcă ar fi multiplicaţi cu toţii la xerox! Nu scapă din această „menajerie” nici suprastructura politică antedecembristă – în speţă vechea orânduire comunistă – şi nici cea capitalist‑postdecembristă asupra cărora Valeriu Armeanu revarsă torenţial arsura pamfletului demolator.

Prozatorul are o predilecţie pentru sondarea mediilor promiscuie, defavorizate, unde ochiul său ager descoperă faptul concret, revelator. Cartea include un autentic onomasticon – un index de porecle ca supranume relevând trăsături definitorii ale fizicului, psihicului sau a ocupaţiei personajelor. Oralitatea este pregnantă, debuşând, de regulă, în trăncăneală surdă, jargon, argou etc. Autorul e un povestitor de marcă, cu un lexic stufos şi colorat. În mai toate prozele sale foşgăie o pegră de fiinţe, care mai de care mai ciudate şi exotice. Valeriu Armeanu excelează şi în pamflet. De altfel, unele naraţiuni sunt mostre ale genului, cu toate accesoriile aferente: satiră, ironie, vituperări prin îngroşarea/ exagerarea tarelor colectivităţii supuse observaţiei şi analizei.

Lumea investigată este una caricaturală. De‑ar fi s‑o vizualizăm grafic, ar rezulta imaginea unui zdrenţăros cu o mână pe retevei, cu cealaltă pe ţoiul cu drojdie, iar în traistă cu o găină proaspăt şterpelită din coteţ. Din combinarea secvenţelor rezultă un prototip umanoid de o factură specială, la limita dintre comic şi absurd, judecată şi sminteală. Un univers efervescent şi insolit, populat cu fiinţe revolute, stranii, aflate în necurmată vânzoleală şi scotocire. Ce caută, e greu de spus, întrucât nici ele nu ştiu ce vor, dar se zbat permanent, covârşite de un sindrom cinetic de amplitudine maximă.

Unele personaje sunt uşor recognoscibile (vezi Spovedania), altele – doar intuite (idem Două dihănii). Întâmplări, situaţii şi peripeţii pendulând între verosimil şi neverosimil, insolit şi senzaţional. Textele conţin puhoi de neaoşisme şi expresii „localiste”, multe vânate dinadins, celelalte mulându‑se natural pe firul îngăduitor al epicului. De structură tradiţională, prozele includ caratele optimei forjări conferită atât de verbiajul picant al protagoniştilor, cât şi deintervenţiile cu tentă reflexivă ale autorului.

Există însă, uneori, şi un exces de explicitare derivând nu din toiul/miezul acţiunii, ci din adaosul naratorului ce vrea a se face mai bine înţeles, apăsat de gândul că, poate, n‑a fost suficient de limpede în relatare. Interferenţa intempestivă a vocii auctoriale contrastează astfel cu rostirea simplă şi frustă a personajelor de sorginte mediocră, comună, rezultând o discrepanţă lingvistică evidentă. Încât, statutul negativ al unor indivizi se reliefează îndoit: o dată prin prestaţia lor intrinsecă, iar a doua oară – prin blamul/completarea „partizană” a scriitorului: (…) „Toate acestea îi apropiau pe cei trei de regnul animalelor inferioare. Într‑un fel sau altul, aceste malformaţii te duceau cu gândul la studiile lui Lombroso, la atavismul criminalului, la acea diviziune celulară, anormală, care se face vinovată şi răspunzătoare de o serie întreagă de trisomii (sic!) ce dau tulburări morbide, criminogene. Anomalii ce duc în mai toate cazurile la declanşarea unor porniri atavice, primitive, generate de un encefal rudimentar, ce s‑a oprit din evoluţie la stadiul de mamifer.” (pp. 135‑136).

Impresionantă nuvela Tata! Ea condensează o experienţă existenţială tragică, în care omul, ca victimă a istoriei şi a propriilor semeni, se zbate între viaţă şi moarte, neînţelegând, practic, ce i se întâmplă. Şi, mai ales, de ce? La fel – naraţiunea Ghiaurul, cea care împrumută şi titlul cărţii – o istorisire picarescă antrenantă şi plină de sevă ilustrând secvenţe palpitante din speţa interlopilor/lumpenilor perioadei postbelice de‑a lungul Dunării.

Un realism crud răzbate din naraţiunile selectate în volum. Dialoguri sprintene, spumoase, cuprinzând replici anapoda, în răspăr, ţâşnind din capete turmentate de alcool sau din alveolele prostiei congenitale. Încât, băutura şi tâmpenia alcătuiesc tandemul emblematic al unei comunităţi în veşnică derivă, uşor de fraierit şi de manipulat. Extrapolat la scară generală, prototipul descris rămâne (cam) acelaşi.

Valeriu Armeanu este un confrate care ştie să scrie cărţi. Relativ simplu, nesofisticat, dar cu un talent incontestabil. Un autor născut, nu făcut. De la meditaţii filosofice despre formă şi conţinut (p. 317), la comentarii subtile vizând prostia (p. 337) şi până la reflecţii despre impactul politic (p. 391), prozatorul dă cu succes proba realei sale priceperi literare. Şi asta fără diplome, patalamale, licenţe sau atestate. Fără blazoane, zorzoane ori certificate emise de institute sau universităţi simandicoase, de aici ori din depărtări „satelitare”. Doar el şi harul său. Cu temeinicia sa ziditoare. Şi, mai cu seamă, cu credinţa neclintită în rostul trudei zămislitoare, dincolo de care un creator veritabil nu poate supravieţui.

Deşi, până acuma, n‑am citit nicio lucrare semnată de Valeriu Armeanu, volumul GHIAURUL m‑a convins de neîndoielnica lui înzestrare proiectivă. De chemarea sa irepresibilă în regatul literelor, acolo unde toţi regizorii vocabulelor se simt stăpâni pe un crâmpei de adevăr şi vor să lase o mărturie despre scurgerea lor prin lumea asta aşa de nestatornică, ingrată şi, totuşi, etern‑ispititoare.

Un artist onest nu scrie ca să fie neapărat remarcat, ci ca să existe. Nu elaborează ca să‑l laude unul sau altul, după cum nici el nu va peria pe nimeni. El scrie ca să se exprime, în primul rând, pe sine. Căci orice făurar se raportează cu precădere la propria identitate. Pentru el, important e să lanseze mesajul – atât cât e. Îl interesează mai puţin ecoul (feed‑back‑ul). Şi asta întrucât nu se poate plia pe gustul nimănui, nefiind atras/sedus de mode, curente, ori partizanate conjuncturale. Scriitorul vertical are un ritm interior particularizat şi doar lui i se supune, indiferent de sursa şi presiunea tentaţiei exterioare. De n‑ar proceda aşa, şi‑ar torpila reazemul solid al personalităţii pe care şade şi de la înălţimea căruia contemplă uimit meandrele unui univers pe care se căzneşte din răsputeri să‑l desluşească şi să‑l expună.

[1] Valeriu Armeanu, Ghiaurul, Editura Brumar, Timişoara, 2013