LECTURI PARALELE
Livius Petru Bercea
prozator, Lugoj
Perpetua călătorie spre dragoste[1]
Recentul volum de poeme al clujencei Oana Boc reiterează, din unghiul poetei, povestea de dragoste a cunoscutei Şeherezada, văzută, aici, ca o nesfârşită şi şerpuitoare cărare de‑a lungul căreia popasurile (poetice) se constituie în tot atâtea ipostaze lirice inedite ale acestui sentiment etern, indefinibil, unic. O carte, trebuie s‑o spun de la început, scrisă cu bucuria intensă de a trăi şi a preţui clipa, o atitudine care, pur şi simplu, se revarsă din fiecare poem. O „poveste” nesfârşită a unei Şeherezade contemporane nouă, unde titlul rămâne doar o metaforă pentru pretextul construcţiei literare. La arhitectura volumului a contribuit esenţial calitatea de poeticiană şi semioticiană a Oanei Boc; afirmaţia mea nu trebuie luată ca un reproş, ci drept o apreciere pentru o calitate literară fundamentală transferată dinspre profesie spre poetă: preţuirea corectitudinii şi expresivităţii limbii române, organizarea ideatică şi stilistică impecabilă a textelor. Pentru Oana Boc sunt definitorii, alternativ, când o exprimare frustă, directă, când una aluzivă, când una nostalgică, ca în Restul Vieţii Mele, un text reprezentativ pentru trăirea momentului, un acum etern: „Te iubesc atât de mult/ Restul Vieţii Mele!/ Mă ademeneşti misterios,/ cu clipe promise,/ în întregime al meu/ până în ultima secundă,/ ca un îndrăgostit care îmi promite totul/ ca să mă aibă:/ totul, în afară de veşnicie./ Nu te cred decât puţin,/ doar atât cât durează clipa/ care tocmai s‑a dus în veşnicia/ pe care tu mi‑o promiţi şi de aceea/ te iubesc atât de mult, Restul Vieţii Mele!” (p. 50). Am avut impresia, la lectură, că se produce în aceste texte o veritabilă întrupare „fizică”(dacă din această sintagmă eliminăm valoarea pleonastică) a etericului şi inefabilului sentiment de dragoste. Un simbol plin de optimism se regăseşte în textul Marginea, o mostră de „perpetuă călătorie spre dragoste”, care reprezintă ideal mesajul milenarei poveşti a Şeherezadei: „Marginea e transformată de o oglindă/ care multiplică nedefinit zilele trăite,/ le proiectează iluzoriu într‑o perspectivă/ care ne pare nesfârşită./ Şi poate că marginea e atât de aproape,/ poate mai e doar un pas până acolo,/ dar eu privesc încrezătoare/ în oglinda care transformă acel pas/ în nesfârşire” (p. 51). Un sentiment asumat – o parte inseparabilă din insul uman, o relaţie care presupune o reciprocitate sinceră, pentru că într‑o zi „Glasul meu, paşii tăi vor vibra împreună/ ca nişte corzi din aceeaşi orchestră/ uneori prea aproape,/ alteori prea departe de lună”(Într‑o zi glasul meu, p. 37), un sentiment care seamănă cu o altă fundamentală latură umană – comunicarea: „Aşa ne priveam/ ca două verbe stinghere/ care ar fi putut să fie/ cel mai frumos perfect compus/ din mine şi tine/ în orizontul prezent/ al lipsei de sens” (Perfect compus, p. 35). Marea performanţă a insului constă în capacitatea de a tinde spre performanţă, spre perfecţiune, iar sfera întruchipează, şi aici, ca în multe creaţii lirice – perfecţiunea: „O să traversez acum./ O să traversezi acum./ Şi chiar acuma toată lumea traversează/ în direcţii mereu diferite,/ în aceeaşi căutare/ în care apropierea se contopeşte/ cu îndepărtarea,/ pentru că totul este sferic‑circular:/dorinţa este sferică,/ chiar şi iluzia noastră este sferică/ pentru că ne adulmecăm de departe,/ în fiecare zi de la capăt,/ circular şi nesfârşit”(Sfere, p. 17). Un carpe diem discret, reţinut, dar ferm, ca o componentă a permanenţei noastre în această existenţă pasageră: „Asist la ziua aceasta/ pe care o am cu tine,/ pe care o smulgem/ din Marele Timp secundă cu secundă,/ cu atâta teamă, cu atâta grijă,/ ca şi cum/ de aceste fragmente impalpabile/ şi imposibil de măsurat/ – nici măcar cu respiraţia,/ nici măcar cu bătăile inimii – / ar depinde veşnicia/ de la capătul acestei vieţi,/ veşnicia pe care o vom putea măsura/ doar cu respiraţia acestei zile...” (Ziua aceasta, pp. 63‑64). Aşteptările, împlinirile şi surprizele acestui sentiment sunt o parte din ceea ce obişnuim să numim „comunicare”, întrucât comunicarea este, în egală măsură, „comuniune”: „Povestea spusă mereu/ doar pe jumătate/ ne conducea inevitabil/ spre acea amalgamare/ în care ne trăiam iubirea/ cu intensitatea mistică/ a însinguratului mutat în celălalt/ ca într‑un loc de rugăciune./ De aceea îmbrăţişarea ne era eterică/ şi mereu necunoscută pe deplin/ ca partea încă nespusă a poveştii/ pe care o aşteptai/ pentru că tot ce aveam/ era acea promisiune a sensului întrupat/ şi mereu amânat/ şi care avea să devină, poate, cândva,/ rostirea noastră întreagă” (Rostire, pp. 44‑45). O carte de un lirism intens, sincer şi transparent, marcată de un echilibru perfect între realul existenţei şi imaginarul artei.
[1] Oana Boc, Şeherezada. Poezii, Editura Neuma (colecţia Arca), 2022.