LECTURI PARALELE

Romulus Bucur
poet, eseist, traducător, Braşov

O poetică vioaie

Una din prejudecățile mele legate de poezie (literatură în general, artă în general) e aceea a relativului echilibru, bazat pe interdependență reciprocă, dintre conținut și formă (scop și mijloace, material și instrument, yin și yang etc.); aceasta înseamnă, între altele, că nu e recomandabil să privilegiem niciuna din părți în raport cu cealaltă. În cele ce urmează, sper să arăt cum se leagă cele două.

Titlul volumului lui Ioan Mateiciuc[1], singura sa carte de care am știință, e un manifest în sine, în același timp serios și (auto)ironic.

La un scurt inventar, înregistrăm construcții scurte, menite să dea seamă de o realitate în continuă și rapidă transformare: „afluviile de idei. spațiile toate// ne aduc aminte că există un contract// între respirație și lume// care// se poate rezilia oricând// aplecând toată creația la picioarele carnagiului// nu va dura/ mai mult de o cădere.// (prezentul e numai cadavrul)”. Toată această realitate devine într-o clipă neliniștitoare, ca la de Chirico sau Magritte, și artificiul tipografic al tex­tului tăiat introduce ambiguitatea afirmației.

Absența e percepută ca nedesă­vîr­șire, urmată de încercarea de inver­sare a ei, o absență a absenței (cel puțin în erotică): „fiecare urmă/ din ce ai lăsat neterminat/ ba dim­potrivă încercam să așchiez fiecare gol/ pentru care nici forma sânilor tăi/ nu era îndestulătoare”. Carnalitatea devine literală și e urmărită în im­pli­cațiile ei fizice, o deconstrucție pe cît se poate totală a realității celei mai apropiate, aceea a corpului: „dimineața strângerile în brațe desfăceau carnea/ o împrăștiau printre nudurile scheletice/ atârnate/ prin locuri imposibil de imaginat/ acolo unde când ne îndrăgostim/ ne lamentăm adunând scamele din sânge”.

Întîlnim mai departe imagini ale bolii și ale locurilor și ipostazelor ei, fizice și psihice: „saloane goale, păpuși în depresie”; „imiți o soprană cu perucă roz// ești o diabetică rujată/ într-un depozit de sticle de lapte”.

Fragmentarea realității duce la o imagistică mo­zaicată, apoi la conștiința inutilității logicii: „lo­gica e o mireasă/ care se plimbă desculță printr-un poligon de tragere// o altistă ce își freacă mâinile/ o gimnastă înfășurată în dantelă multicoloră// trupul ei trasează câteva sute de drumuri”.

Recuzita tehnologică nu reușește să ascundă o sensibilitate rănită, o anxietate de fapt atemporală: „la ce bun să vă spun că sunt un mascul încorsetat care iubește/ plimbarea cu liftul/ care rescrie un manual de estetică convertind/ în mp4 muzica lui ceaikovski”; „câteodată/ ne conectăm/ la o infinitate de rețele fără firewall// oglinda din care îmi refac chipul/ repetitivrepetitiv ca o jucărie cu cheie/ e dincolo de viața în care încercam/ să cânt/ jazz mimând fericirea”.

Rostirea lipsei de rost ar fi spus Nino Stratan despre confuzia în care trăim deja de generații, și care își găsește o nouă expresie, pe măsura noilor înfățișări ale ei: „e ordinea în care par adesea/ lipsit de luciditate/ iar părțile mele cele sensibile mecanice// șuviță cu șuviță pete insipide// vor face decorurile mult mai// neînsemnate”.

Vechiul și noul, revolta și acceptarea, plus încă nu știu cîte alte trăsături se însumează în acest autoportret care încheie neliniștitorul volum, și care ar trebui, de fapt, citat în întregime: „sunt un om simplu// trăiesc o viață obișnuită/ fără prea multe extravaganțe// cumpăr pâine la 3 lei kilogramul mănânc cartofi beau apă de la robinet/ […]/ știu să citesc și încerc să profit de cuvinte// îmi plac scrisorile și îmi place cola// sunt un om treaz// veghez asupra mea ca un salvamar deghizat”.

^[1]  Ioan Mateiciuc, anchilopoetica, Alexandria Publishing House, 2020.