EDITORIAL

Vasile Dan
poet, eseist, redactor-şef al revistei Arca

Vasile Dan

Despre destinul cărților scrise și tipărite

Și eu am crescut la „umbra cărților în floare” ca atîția și atîția alții din generația mea și a celor, nu puține, precedente. Am fost educați să mîncăm cartea pe pîine. Ca să creștem mari și sănătoși. Dar iată că azi destinul cărților, rostul lor vital intelectual trec prin cea mai grea încercare. Noilor generații, copiilor și nepoților noștri, par a nu le mai fi de folos. Ca să nu spun ceva mai mult: unii se leapădă senin de ele. Uneori chiar înainte de a deschide o carte, de a o descoperi. Uneori, copii mici, unii încă nealfabetizați, țin în mînă deja un substitut al ei, ispititor foarte, recunosc, dar și atît de facil. Unul care doar o imită, o parazitează. E vorba desigur de telefonul mobil, de smartphon.

Noi ne-am ridicat în viață prin ea, prin carte. Cu ea ne‑am căptușit, pe dinăuntru, pereții caselor noastre oricît de modeste. Cu ele, cu cărțile, întîi și întîi, ca să ne fie bine. În ele ne vedeam pe noi înșine ca într-o oglindă miraculoasă. Pentru generația noastră nu era casă mai de doamne ajută fără o mică-mare bibliotecă privată. Nu susțin că toate titlurile de carte din ea erau demne de admirație. Unele erau modeste, satisfăceau plăceri mai ușoare, altele chiar dubioase sau îndoielnice, altele erau mimetice sau contrafaceri ale unor titluri adevărate. Dar un lucru era evident: prezența lor vorbea de la sine despre cel ce le-a așezat în raft.

Astăzi, dramatic, soarta cărților pare piedută în ochii cinici și, după părerea mea, indolenți, ai noii generații. Numiți-o Z, dacă așa îi place, sau cum doriți dumneavoastră. Locuințele lor de astăzi se dispensează cu o ușurință inconștientă de prezența cărții. Cel puțin în forma ei cunoscută: tipărită, fizică, grațioasă, amprentată nu o dată estetic-vizual. Ea e înlocuită, ți se răspunde trufaș, de e-book. De varianta ei electronică. Mai puțin vizibilă, de fapt deloc, dacă nu-i provocată. E vorba așadar de o bibliotecă virtuală, nu de una palpabilă. E de meditat dacă are aceeași funcție de cunoaștere, de convingere, de lectură incitantă, seducătoare ca o carte tradițională. În ce ne privește ne îndoim. Contactul cu e-book-ul e unul rece, distant, cu puține surprize de atașament afectiv și emoțional-imaginativ pe care le asigură întotdeauna cartea tradițională.

Dar problema cu adevărat dramatică de acum este: ce se întîmplă cu bibliotecile private ale unor generații, cel puțin două – părinți și bunici – care încet, încet se sting. Unele cărți ale acestora au fost obținute greu, și nu doar greu financiar. Ele leagă destine private și colective. Idealuri. Caractere. Ele se vor, de către noile generații, evacuate din case fiind, vezi doamne, de prisos, neigienice, prăfuite. Și-au pierdut rostul în era calculatorului, domnule, a stick-ului, a bibliotecilor virtuale. Instituția publică a cărții, biblioteca localității, orașului, municipiului, județului, școlii au intrat în adormire. Cu un cuvînt, nu mai primesc cărțile, nici sub formă de donații, de colecții de carte privată. Pe gratis, carevasăzică. Anticariatele își închid încet, încet ușile nemaifiind un beneficiu comercial pentru ele. Pe străzi au apărut tarabe peste tarabe cu cărți vechi, unele titluri excepționale la care nici nu visam în tinerețe. Mai mult: am citit recent că unii și-au mutat cărțile, disperați, în sălile de așteptare ale unor gări. Sînt oferite astfel generos călătorilor care vin și pleacă. Sînt oferite fie spre lectură, fie definitiv.

Eu însumi am căutat salvarea cărților mele, fiindcă ajunseseră să nu-mi mai încapă în propria bibliotecă. Distrugerea lor, firește, am exclus-o și o exclud revoltat. La Bistrița, la Biblioteca județeană „George Coșbuc”, directorul instituției, poetul Ioan Pintea, o excepție rară între cei care ocupă azi în țară o poziție similară, s-a găsit însă, cu ajutorul administrației locale, o soluție. Cel puțin pentru un orizont de timp relativ. S-a găsit un edificiu urban care a fost transformat în „Casa Colecțiilor și Manuscriselor de Patrimoniu a Cărții”. Printre primii care și-au donat manuscrisele olograf, dar și cărți personale importante, sau din colecția privată, a fost criticul literar Nicolae Manolescu.

Zilele trecute am găsit și eu un rost, un adăpost norocos pentru ele. Așa-zicînd pentru cărțile mele ce nu mai au loc pe rafturi. Am găsit pentru o parte din biblioteca mea privată. Ca mine, sînt sigur, se confruntă cu astfel de situații colegi care lucrează într-o revistă de cultură și sînt asaltați de cărțile numeroșilor autori doritori de receptare critică.

În sfîrșit, vestea bună este că nu demult am fost ofertat de cineva care îmi dorea o parte din biblioteca mea. E vorba de Școala generală „Lucian Magdu” din localitatea Bătania, județul Bekes, Ungaria. O localitate la cîțiva pași de Vama Turnu, de lîngă Arad. Este o așezare cu o populație veche și semnificativ numerică românească. Cărțile donate sînt sincer dorite. Sînt de literatură – proză, poezie, teatru – apoi albume în policromie de artă, antologii, istorii literare, eseuri, traduceri în română din cărți importante, atlase geografice și anatomice.  De asemenea, colecții din ultimii ani ale unor reviste literare importante: România literară, Familia, Arca, Orizont. Tuturor acestora li se dă șansa unei noi vieți, cea a unor lecturi interesante și profitabile.

Sînt, cum s-ar zice, dacă nu fericit, oricum împăcat. Numai că eu aș fi o mică excepție dintr-o stare de fapt care e dramatică și continuă. Care ia proporții de la o zi la alta. Avem oare un minister al culturii? Cu ce se ocupă el? Are oare el un punct de vedere? Are oare soluții? Firește, nu doar eu  sînt cel ce le aștept.