CRONICA LITERARĂ

Radu Ciobanu
prozator, eseist,

Rezistență, supraviețuire, dăinuire

Jurnalul doamnei Ana Blandiana, cu ciudatul titlu Mai-mult-ca-trecutul[1], are o istorie pe măsura titlului, dar nu neobișnuită în universul operelor literare, unde aflarea unor documente sau scrieri uitate constituie de multe ori punctul de plecare al relatării unor realități fabuloase. El cuprinde, în mai multe caiete, perioada dintre 31 august 1988, ziua în care a aflat că i se interzice din nou să publice, și 12 decembrie 1989, când năruirea sistemului comunist, pe care puțini o mai credeam posibilă, devenise subit iminentă. Odată cu tumultul evenimentelor care au urmat, caietele acestea au fost uitate pentru a fi descoperite după aproape 35 de ani, în timpul pandemiei, când autoarea a avut dintr-o dată timp să-și mai viziteze propria arhivă. A constatat cu uimire  atunci, și apoi de-a lungul jumătății de an cât a durat computerizarea acestor pagini, că multe le uitase și  s-a surprins în stări sufletești foarte complicate, precum înseși straturile sedimentare ale acelor însemnări zilnice, cu o abundență a detaliilor care depășesc banalitatea cotidianului, dobândind neașteptate semnificații:  

„Lectura oscila între momente de durere viscerală – când retrăiam brusc, fără să fiu de nimic pregătită, câte o umilință implantată-n amintire până-n plăsele – și impresia de operă de ficțiune, și chiar de artă, care îmi trezea o admirație detașată și mândră de frumusețea ei. Această frumusețe declanșa de altfel părerea de rău că nu va putea fi cunoscută și de alții, pentru că ideea publicării mi se părea exclusă din cauza abundenței numelor proprii care se mișcau fără jenă și fără bănuiala că ar putea fi vreodată cenzurate de purtătorii lor.”

Din fericire, textul odată recuperat, autoarea  ajunge azi la concluzia că, asumându-și toate riscurile, el trebuie publicat, deoarece

„Nu portretele de scriitori, prieteni sau neprieteni, desenate subiectiv, corect sau nedrept, exaltat sau critic dau rost și importanță paginilor, ci portretul epocii [sbl. RC] care i-a marcat și adesea i-a malformat.”

Așa este: jurnalul Mai-mult-ca-trecutul este un extraordinar portret al epocii. Pentru noi, cei care am trăit-o din plin, ceea ce citim nu este surprinzător, dar percepem totuși jurnalul ca extraordinar grație scriiturii: stilului, expresivității, spontaneității și prospețimii imaginilor, pregnanței portretelor, ritmului frazei. Și, mai ales, capacității autoarei ajunsă la exasperare de a lăsa faptul brut să devină semnificant fără explicitări sau comentarii. Iată, bunăoară, cazul cozilor, motiv imposibil de ignorat, reiterat de-a lungul întregului jurnal. Cozi pentru orice, butelii, benzină, telefon public, pâine, lapte, hârtie (de orice fel), baterii, unt, mezel, ghișee (oricare), cărți etc. etc. Toate astea fiind principala sursă a exasperării, deoarece înseamnă timp pierdut din cel necesar scrisului. Dar, totodată, cozile sunt locuri foarte interesante, unde i se revelează scriitoarei – (de)formație profesională! – o largă galerie de tipuri umane care-și dezvăluie prin dialoguri suprarealiste gradul căderii din starea firească de a fi în cea a obsesiilor de a apuca ceva din cele ce „se bagă” când și când:

„...o alta [povestește] un accident cu o femeie care, spălând cu sodă caustică, s-a stropit în ochi și în cele din urmă și-a pierdut vederea. Replică serioasă, promptă a uneia care ascultă: «Dar de unde a găsit sodă caustică?»”

Sau: o vecină povestește că un bărbat de vreo șaizeci de ani a murit în stradă:

„«Zăcea într-o parte, cu cele două sticle de lapte pe care tocmai le cumpărase sparte alături și cu un pachet de unt strâns în pumnul drept» - îmi povestește. Și adaugă, pentru a da mai multă veridicitate situației, probabil: «Nici nu știam că ieri s-a dat unt»”

Jurnalul Anei Blandiana este astfel o monumentală frescă a „epocii de aur” care se conturează, ca un mozaic, din asemenea  mărunte detalii. Ale căror semnificații sunt greu de decriptat de cei care n-au trăit-o, cărora, la urma urmelor, totul li se pare greu de crezut, neveridic sau măcar exagerat. Printre măruntele detalii, mai apar însă, precum contraforții masivelor construcții, blocuri de proză, care ar putea exista de sine stătătoare, relatând episoade sau momente dilatate dintre cele mai diverse, de la vizita intempestivă a tânărului virtual sinucigaș, cu care debutează jurnalul, la inubliabilul concert de gală prilejuit de cea de a o sută una aniversare a Cellei Delavrancea; de la înmormântarea de un pitoresc macabru a „pădurarului gras” din Comana, la vizita epică la Blăjel, sat de oameni mândri de prosperitatea lor, realizată prin furt sistematic și organizat de la fabricile de mezeluri și lactate din Mediaș, unde lucrează cu toții și până la emoționanta evocare a aniversării de treizeci de ani a absolvirii liceului la Oradea, cum și altele asemenea, realmente antologice. Toate acestea sunt impregnate de atmosfera terifiantă a epocii, explicită sau subtextuală, care, de asemenea poate da impresia de ficțiuni celor iviți după acei ani. Dar nu aceasta ar fi problema care o deprimă atunci ca și azi, pe Ana Blandiana, ci dezinteresul, nepăsarea, „neagra indiferență”, blazarea noilor generații, atunci ca și azi, în fața acestor realități. Nu era singură dar erau singuri. Împreună cu Romi se completau, formau o unitate, el, hipersensibil, se agita, se străduia s-o apere de orice fel de agresiuni, oricând posibile de când devenise o proscrisă și se loveau de cele mai neașteptate reacții la fiecare ieșire în lume. Amândoi se luptau să-și salveze orele dedicate scrisului și puțini, în general cei vârstnici, - le erau solidari, congenerii sau tinerii îi evitau, lași sau, în cel mai convenabil caz, ambigui:

„Mă temeam mai ales că cei ce vor veni – lipsiți de alfabetul în care ne fuseseră scrise viețile – nu vor fi în stare să și le imagineze, să le înțeleagă și să ne exonereze. Niciodată nu-mi trecuse însă prin minte că urmașilor noștri nu le va păsa de ceea ce am trăit, ba chiar că nu-i va interesa să afle ceea ce am trăit [...] nu am fost niciodată în stare să imaginez această singurătate în istorie [sbl. RC]... nu am avut destulă lipsă de speranță pentru asta, nu mi-am pus niciodată problema acestei negre indiferențe care riscă să rupă pur și simplu lanțul vieții gânditoare pe pământ.”

Cu avertizarea asupra acestui risc, Ana Blandiana ne readuce în plin prezent, când viața gânditoare pe pământ e excedată de viața prădătoare, dar fenomenul era prefigurat și se manifesta încă în însemnările sale din acest jurnal al rezistenței, al supraviețuirii și, în cele din urmă, din fericire, al dăinuirii. Insist asupra dăinuirii, deoarece Ana Blandiana nu face parte dintre artiștii care au ieșit din acea epocă a umilințelor și dezumanizării supraviețuind pur și simplu grație concesiilor, lașității, labilității lor, ci dăinuind cu integritatea morală nepătată, intactă, cu întregul lor sistem referențial și de valori rămas activ după toate agresiunile pe care le suportaseră. A dăinui e un cuvânt cu patină, deosebindu-se de supraviețuire prin ceea ce Lucian Blaga numea „sarcină mitică”, dând ca exemplu diferența dintre cuvintele toiag și baston. Se poate supraviețui oricum, desfigurat moral, infirm, marcat de reziduurile unui trecut nefast, dar a dăinui presupune continuarea drumului cu zestrea morală intactă. Cel ce dăinuie după o viitură istorică e mai mult decât un supraviețuitor. E un biruitor.

Ana Blandiana, implicit Romi Rusan, consacrați într-un cuplu defensiv dar eficient grație obstinației cu care și-au păstrat fidelitatea față de credințele, principiile și valorile umaniste, sunt niște biruitori. În fața umilințelor de tot felul de care se izbeau la fiecare ieșire în lume, față de suspiciunea toxică, devenită cronică, suscitată chiar de prietenii vechi, de stările psihotice pe care le suportau ca urmare a permanentei urmăriri a pașilor, telefoanelor, întâlnirilor, vorbelor, înscenărilor cu intenții intimidante, a zvonurilor, a mașinii neclintită din fața casei, au reușit să-și asigure un univers propriu, al intimității, al refugiului în care reușeau să se apere și să reziste. În primul rând prin scris, prin protejarea orelor și condițiilor necesare scrisului. O „bază” inexpugnabilă pentru realizarea acestui scop era casa de la Comana. Naveta între București și Comana era salutară, chiar dacă satul acela era

„un sat corupt până în măduva oaselor, despre care nu puteam admite că este un sat «adevărat»”,

dar acolo reușiseră să încropească un minim confort într-o amărâtă casă de paiantă, un „cabinet” de lucru dintr-un pătul accesibil pe o scară cu fuștei, un petec de grădină și livadă, unde la fiecare evadare din infernul urban și uman al Capitalei, regăseau

„Singurătatea luminoasă. Plăcerea de a fi singuri și chiar plăcerea de a suferi. Plăcerea de a fi acasă.”

Nu-i vorbă, dezagremente se iveau și aici, întreruperi de curent, criză de butelii, treacă-meargă, dar erau și vizitele intempestive ale unor cunoscuți, însoțiți de câte un necunoscut, sau chiar de necunoscuți veniți așa, ca din întâmplare, „să‑i vadă”, răpindu-le câte trei, patru ore din cele ale scrisului, ca să nu mai amintesc de strania obligație de a răspunde invitațiilor la reuniunile dubioase, găzduite de Gogu Rădulescu, nomenclaturist rezidual, refugiat mai vechi în Comana,

„...personaj dostoievskian, care vede tot răul din jur, dar nu se poate împiedica să participe la producerea lui.”

Oricât de mare ar fi fost disperarea, frica, descurajarea, niciodată n-a ajuns însă la cote dizolvante. Întotdeauna, mai curând sau mai târziu, se ivea prilejul de redresare, de a păși mai departe prin propriile forțe morale aflate în regăsirea comuniunii cu transcendența. Iar asta se întâmpla aproape de fiecare dată în ambianța naturii fruste de la Comana, când jurnalul consemna euforic încă o victorie asupra mizeriei multilateral dezvoltate, al cărei scop perseverent elaborat era aneantizarea sufletelor și conștiințelor:

„Dimineață extraordinară, căldură blândă [...] Încă rouă, încă păsări cântând. Fericire limpede, nelegată de nimic, existând pur și simplu pentru că există, pentru că suntem împreună și pentru că împreună cu noi este întregul univers și Dumnezeu ascuns în inima ființelor și lucrurilor.”

Doamna Ana Blandiana scrie undeva că n-ar vrea ca acest jurnal să fie doar un loc unde să-și descarce revoltele, pentru ca zgura lor să nu se reverse asupra cărților sale adevărate. Trebuie spus că a reușit și încă într-o asemenea măsură încât jurnalul a devenit o carte adevărată, cu o dublă valoare – documentară și neîndoielnic literară – care dovedește că autoarea n-a supraviețuit vegetând ci a dăinuit, aflată și azi, biruitoare, pe aceeași baricadă ridicată în urmă cu decenii împotriva dezumanizării.

^[1] Ana Blandiana, Mai-mult-ca-trecutul. Jurnal. 31 august 1988 – 12 decembrie 1989, București, Humanitas, 2023.