CRONICA LITERARĂ

Lucia Cuciureanu
poetă, eseistă

Viața ca un tren fără stații de oprire

Hanna Bota este o scriitoare care s‑a afirmat puternic în anii 2000. Am fost interesată de traseul ei literar după ce i‑am citit un grupaj de versuri pe o pagină întreagă din România literară. De aceea, pot scrie acum că a debutat încă din anul 1994 și a publicat 12 cărți de poezie (în română, engleză, turcă și italiană) și șase de proză. Cu recentul roman[1], un volum masiv de 559 de pagini, reușește o nouă performanță. Nu plictisește și nici nu derutează. Paginile cărții mustesc de viață, de tumult și zbucium sufletesc. M‑au dus cu gândul la prozele lui Agârbiceanu, Galaction și Marin Preda, iar din literatura universală, la Nina Berberova. Indicii spațio‑temporali sunt specifici unui roman de mare întindere/anvergură. Acțiunea se petrece în Ardealul interbelic și până în prezentul apropiat, dar și pe alte meridiane, în Israel și Suedia mai ales.

Romanul începe cu un prolog care explică geneza cărții: un impas existențial. O depresie având cauze aparent necunoscute. Soluția, în acest caz, nu e nouă, dar, cum s‑a dovedit de atâtea ori, salutară. E vorba de terapia prin scris, de intrarea în poveste, în povestea unei familii care începe „cu trei generații mai în urmă”. Titlul cărții spune totul, „e vorba despre Flora, despre Ilona și Haloma, trei femei, trei generații, trei moduri de a trăi.” (p. 155) și „prea puțin” despre Hanna (și ceilalți). Nu știu cât e autobiografie și câtă ficțiune în acest roman, dar nici nu interesează la urma urmei. (Orice ai scrie e mai mult decât viața ta.) Structurat în trei părți și un epilog. Tipul de narațiune e diferit în fiecare. În prima „carte”, Sub semnul tăcerii, acțiunea e lineară, nararea obiectivă. În a doua, Sub semnul plecării, se intersectează două voci subiective (Ilona și Hanna), iar în ultima, Sub semnul hipnozei, vorbește Haloma, fiica Ilonei.

Acțiunea primei părți se petrece într‑un sat ardelenesc, Palatca, în care trăiesc mai multe nații în bună înțelegere: români, nemți veniți din satele săsești, evrei (frații Solomon și Belu), unguri, țigani. Toți își găsesc locul/rostul în rânduiala satului, ca într‑un furnicar. Neamuri, vecini, săteni „se mișcă” în carte cu precizie. De pildă, am numărat la pagina 16, treisprezece personaje, inclusiv „ceaunul pentru mămăligă”. E de remarcat abilitatea cu care „se țin în frâu” toate aceste personaje. În centrul atenției e familia lui Ianoș Dezmereanul, participant la Primul Război Mondial. Reîntors în sat, el dă tonul tăcerii în casă. Ororile războiului, citirea Bibliei și „munca migăloasă” l‑au izolat de ceilalți și de „propria‑i neputință”. Tăcerea va aduce nenorocire familiei: moartea mamei, a Anei, în urma unei hemoragii ascunse. Până la acest eveniment tragic, pe Ianoși și ai lui, harnici și tenace, i‑a ajuns „norocul belșugului”, care a stârnit în sat invidie și răutăți. Își fac apariția preceptorii, le ridică bunuri din casă, până și „coca din covată”. Ianoș ajunge la închisoare, la Gherla, pârât de săteni, dar fiind nevinovat. În 1940 au intrat soldații unguri în satul care a fost rupt în două. Apoi a ajuns în sat frontul, se luptau nemții cu românii, după patru nopți au venit soldații români. Au venit și dezertori, apoi rușii. În iureșul infernal, oamenii nu puteau decât să se roage.

În această epocă tulbure, când oamenii erau sub vremi, Flora, prima femeie din cele patru, a rămas orfană la cinci ani. După război a fost martoră la venirea comuniștilor, la deportarea celor harnici în Bărăgan. De toate, s‑a salvat prin credință. A început să citească Biblia unde a găsit 13 referințe privind grija Domnului față de orfani și, dornică de afecțiune, a hotărât să își schimbe religia. S‑a căsătorit cu Gabi, și el credincios, orfan de mamă și alungat de acasă, pentru că și‑a lăsat legea strămoșească, a trecut la protestanți și s‑a botezat. Evenimentul este semnalat de Hanna, care întrerupe șirul narării obiective: „În toamna lui ‘51, Flora s‑a căsătorit cu Gabi. Adică, mama mea și tatăl meu s‑au luat, deși a trecut mult timp până să vin eu pe lume”. (p. 84) Flora și Gabi s‑au potrivit în toate, deși erau firi diferite. Femeia a născut patru fete și un băiat: Anita, Ilona, Marga (Mara), Flora (Lina) și Timotei. I‑a murit un băiat (Gabriel) de pneumonie. Nenorocirile nu s‑au terminat aici. Au fost nevoiți să intre în colectiv, Ianoș a îmbătrânit subit și se purta ciudat, bărbatul a fost luat la armată și apoi a stat în închisoare două luni și Flora a avut de suferit din pricina socrilor, apoi i‑a murit sora Marga, a avortat un băiat, a suferit de acest păcat și pentru toate s‑a îmbolnăvit de psoriazis. Singura salvare era plecarea din sat, dar Flora avea teamă de schimbare. În cele din urmă, s‑au mutat mai aproape de oraș, la Fânețele Clujului. A mai născut două fete, pe Hanna și Eliza‑Ciocio‑Pianke, pentru că între timp au fost interzise avorturile. A trăit mereu cu teama de a nu‑și pierde bărbatul.

În prima parte sunt utilizate cuvinte și expresii regionale, ardelenisme: sudălmi, mutălaie, scoverzi, ratotă, pancove, lepedeie, cioareci, chișchineul, cocoși (floricele), a fi lesne etc. Și ziceri din moși‑strămoși: „Viața nu se numără cu ce‑ai pierdut, ci cu ce ți‑a rămas” (p. 34); „ce s‑a pierdut se recâștigă cu muncă” (p. 47); „potriveală ori e ori nu e; nu prea ai ce‑i face dacă nu e. Oricât te chinui, dacă nu‑i potriveală, nu va fi nicicând” (p. 62); „nu poți fugi de destin, nici măcar până în satul vecin” (p. 89).

În partea a doua, își începe povestea Ilona, femeia din a doua generație, a cărei viață va sta sub „semnul plecării” și a Hannei, care va rămâne în țară. Aflând că va deveni personaj în cartea Hannei, Ilona încearcă, din amintiri, să înțeleagă viața și să se înțeleagă pe ea însăși. De mică și‑a asumat responsabilități, s‑a bucurat de încrederea tatălui și și‑a câștigat respectul celor din jur. Deviza ei: „...mai bine mor decât să fiu la mâna altora (...) voi răzbate indiferent cu ce răni” (p. 149). A plecat din sat cu un singur gând: „tu pe tine te ai cu tine toată viața, celelalte lucruri contează mai puțin” (p. 151). La Cluj, a trăit în anii „cei mai negri” ai comunismului, anii ‘80. Ea face o adevărată radiografie a epocii, când era imperios necesar să ai cunoștințe peste tot pentru a putea trăi, trecând în revistă neajunsurile din spitale și nu numai (lista ei e completată de Hanna). A avut necazuri la școală, la fel ca ceilalți frați, din cauza credinței și din pricina întâlnirilor cu studenți străini. Apoi, după o „relație șubredă” cu Albert, a rămas însărcinată și a fost nevoită să facă avort. (În carte apar tot felul de istorii nereușite cu avorturi provocate și raportarea lor la Miliție și cu treceri ilegale de graniță). A intrat la Postliceala sanitară. Ambițioasă, a terminat mai târziu Medicina și a devenit medic anestezist, după plecarea în Suedia. S‑a căsătorit cu un musulman, Teofic Faru (Tefi), medic pediatru. În țară, fiind iubita unui arab, a fost poreclită Arabela. Va emigra în Israel unde suferă șocul impactului cu o altă cultură, cea arabă. Observă diferențele dintre zona israeliană și cea ocupată. A prins războiul de acolo, Intifada. S‑a reîntors în țară pentru a putea obține dreptul de ședere în Israel. Soldații evrei nu i‑au lăsat amintiri plăcute, erau „ca niște mașini de ucis”, iar  palestinienii erau cruzi cu trădătorii. În cele din urmă, obține azil umanitar în Suedia, deoarece fata ei, Haloma, suferea de sindrom post‑traumatic în urma războiului din Israel. Va mai avea o fiică, pe Mikaela. Ilona vorbește mult despre fetele ei, despre surori, despre fratele Timotei și despre familia soțului. În carte sunt inserate două dintre scrisorile ei trimise acasă. Va mai călători în Kuweit, la fratele soțului și de două ori în Palestina, va vedea Zidul și traiul celor ghetoizați. Va suferi pentru soțul ei, bolnav de scleroză în plăci și imobilizat într‑un scaun cu rotile.

După părerea Ilonei, femeile familiei au încercat să iasă/ evadeze din realitatea crudă. Flora a făcut‑o prin tăcere, ea a evadat prin muncă, aparține generației boomer, Hanna și Pianke sunt niște „X”, aparțin generației decrețeilor, cei cu cheia de gât, formați în comunism, dar luptând pentru viață în capitalismul rapace. Haloma și Mika sunt niște „Y”, „nu fac nimic dacă nu are sens”. Hanna vorbește despre adolescența ei, despre prieteniile de atunci. Când devenise suspicioasă pentru că diriginta ei a acuzat‑o că face prozelitism și voia să știe care dintre ele „dă cu sifonul” (trădează). Despre surorile ei, întregindu‑le, direct, portretul: Ilona e imprevizibilă, Anitei îi plăcea munca în ritm de artistă, e bună, darnică și răbdătoare, cu Pianke a trăit lipsurile din epocă și apoi Revoluția din ‘89, când au îngrijit răniții la Urgențe. S‑a căsătorit, a născut un băiat, a divorțat, a plecat din clinică, apoi din învățământ, a parcurs criza economică, a călătorit, a terminat Teologia și Literele. S‑a vindecat prin lecturi și scris: „Scriind, am simțit că mi s‑a deschis o lume paralelă, că am primit cheia să intru oricând doresc în lumea aceea, că numai eu am cheia mea, ea nu poate fi împrumutată, nici pierdută, că universul acela mi se supune. Am trăit un soi de libertate care a validat puterea de a crea lumi, poate asta a fost salvarea mea în fața atâtor evenimente dificile din viață: căutam, verificam, retrăiam, transformam, aduceam pace sau război, satisfacție, puterea și iubirea de care aveam nevoie s‑o dau și s‑o iau, adică tot ceea ce‑l face pe om să trăiască acel soi de împlinire satisfăcătoare și sănătoasă pentru suflet, cu efect direct și asupra trupului. În lumea aceea, timpul nu contează, acolo nu îmbătrânesc, relațiile și evenimentele neplăcute se rezolvă satisfăcător, cu plus de câștig. Sunt și azi cu cheița în mână, copilă, adultă, femeie sau altceva, orice mi se potrivește sau aleg să fiu, în aceeași atemporalitate.”  (p. 172)

Partea a treia aparține Halomei, o „milenială” și o „TCK”, adică „copilul culturii a treia”. Ea e nevoită să se adapteze din mers, să schimbe direcția, are nevoie să dea dovadă de „inteligență aplicată la situație”. Nu poate fi consecventă, asta ar însemna rigiditate. Caută să înțeleagă și să se înțeleagă, de aceea merge la psiholog, face ședință de hipnoză, regresii și autohipnoză, ține un jurnal de terapie. Amintirile ei încep din clasa a șasea, când a fost poreclită „ciupercă maro” de colegii ei suedezi, blonzi și cu ochi albaștri. Definiția ei e să fie „cea mai”. Practică înotul artistic, face volei, are o tentativă de sinucidere, suferă un șoc după sinuciderea prietenului ei de suflet Björn, lucrează într‑un bar și își câștigă popularitatea în orașul unde locuiește, Vaxjö, după ce urcă pe scenă cu „50 Cents”, călătorește la Florența, cu o bursă de studii în Italia, călătorește prin Europa, Brazilia, Mexic, SUA. Termină Medicina la Copenhaga, lucrează și într‑un salon de modă, apoi urmează o nouă specializare la Stockholm. Toate relațiile ei cu bărbații, cinci parcă, eșuează. Din cauza lor, fiind distructivi, plictisitori, „funcționează entropic”. Din cauza ei, s‑a aruncat în relații fără a fi îndrăgostită, pentru unii făcând doar fixație. Într‑o zi, se oprește din „alergatul pe bandă”, iese din întuneric, devenind „Haloma mătăsoasă”. Apoi, pe lângă serviciu, face voluntariat într‑un centru de imigranți. După doi ani, începe o poveste de iubire cu David, un evreu, care lucrează în IT. În sfârșit, un bărbat care o poate înțelege, pentru că a parcurs același drum ca și ea.

În epilog, femeile și fratele Timotei vorbesc despre dezrădăcinare, despre adaptare, despre căutarea de sine, despre casa din Fânețe, despre copii și nepoți. Stau toți șapte lângă mamă și Flora le zâmbește. „E plină de lumină și nu sesizează tristețea noastră” (p. 559). A rezistat 45 de zile fără mâncare, fericită că‑i are pe copii alături. Ultima frază a romanului o interpretez ca pe o promisiune: „Poate voi scrie o carte despre cum moare o mamă”. Sau poate va scrie despre generația „Z” pentru care toată existența se reduce la un device (sau poate așa credem noi).

[1] Hanna Bota, Trei femei, cu mine, patru, Editura Cartea Românească, 2023, 559 p.