CRONICA LITERARĂ

Florin Ardelean
eseist, prozator

Omul și umbra sa[1]

Cartea discutată aici constituie o formă cu totul specială de spovedanie. Nu în fața unui preot, cel îndrituit să te asculte și să te propună spre mântuire, spre iertare (în baza unui „mandat” despre care nimeni nu poate proba că este legitim ori ilegitim), ci în fața fiului (nu Fiului, deși s-ar putea specula, cu prudența de-a nu comite sacrilegii!). O viață de om cu toate ale ei este înfățișată, mărturisită, asmuțită fiind de întrebări adresate unui scriitor cu activitate editorială prodigioasă. Dar sunt alte întrebări decât acelea ce au fost posibile și necesare la vârsta copilăriei ingenue, izvorâtă dintr-o sete a copilului de-a înțelege primele semne ale lumii. De data asta Vlad, fiul, iscodește un tată ce nu-și permite răspunsuri grăbite, expediate în limitele unor curiozități infantile. Miza este cu totul alta, având amplitudinea dată de sensul destinului omenesc întrupat într-un poet, eseist și scriitor. Monografia ce rezultă pare a avea ambiția unei maieutici, anume aceea, la fel ca în cazul lui Socrate, de a încolți și de-a dovedi, pe cât e cu putință, adevărul. Numai că nu este vorba de un adevăr matematic, de-o exactitate briliantină, evacuând orice echivoc, ci de acela specific preaomenescului, demonicului, patimilor și sfâșierilor de scriitor – precum la Dostoievski – pentru care mai niciodată nu este valabilă operațiunea aritmetică doi ori doi fac patru, pentru că e obârșia morții („bun lucru este că uneori doi și cu doi mai fac și cinci” – N. Steinhardt, Jurnalul fericirii).

Mușcătura de măr reclamă o anumită înțelepciune, nu doar prin sugestia ce trimite spre Eden și clipa începutului Istorie lumii, consecință a neascultării și, mai ales, a conspirației ce-a făcut posibilă Căderea (conspirație în care, cred, însuși Atotputernicul și‑a jucat rolul). Mai degrabă înțelepciunea cu pricina este efectul unei lucidități retrospective, cum ar spune Jean-François Revel, efectul rezidual al reflexivității și al perplexităților, al gândului liber și al pulsiunii încrâncenate, în sfârșit, al candorii aproape diafane și al revoltelor neputincioase. Cel ce întreabă nu este un anchetator, ci un însoțitor, ba chiar un complice. Vlad este cel ce trasează itinerariul, știind atât de bine la ce să se aștepte, pe de o parte, dar suficient de înfiorat pentru a spera să detecteze în tatăl său viața de om capabilă să-l uluiască sau cel puțin să-l încânte și să-l facă mândru. Nu avem de-a face cu un text-grilă, cu 365 de întrebări, una pentru fiecare zi din anul 2022, pentru ca la final să vină evaluarea simplă: respins sau admis. Miza mi se pare a fi cu mult mai mare, câtă vreme un tată descarcă în „custodia” fiului o „gestiune” uriașă, fiind pus să-și rememoreze fiecare etapă a vieții, să-și evoce prietenii, să‑și definească statutul de poet, scriitor, publicist, ostaș, muncitor, împătimit de literatură (cea mai mare patimă fiind, totuși, poezia), să inventarieze faptele dintr-o viață adesea tiranizată de urâțenia și calvarul dictaturii, să-și pună la vedere speranțele, dezamăgirile, succesele și înfrângerile, proiectele și opțiunile abandonate, iluziile și coșmarurile. Din toată această „pastă”, în siajul tuturor spuselor și trăirilor evocate, rezumatul unei vieți se înfățișează ca roman sau măcar ca o colecție copleșitoare de proze scurte, de schițe și de momente cu încărcătură epică și, uneori, lirică, aproape elegiacă. În plus, cititorului i se oferă un distilat, ceva ce poate fi definit ca epitom sau ca o reducție fenomenologică întreprinsă sub obsesia esențializării, a identificării unor formule ce pot tinde spre memorabil (de altfel, fiecare lună a anului are un astfel de incipit, format din flash-uri sau din „noduli” reflexivi). Astfel, câteva formulări lapidare  permit deschideri, porți spre sufletul celui ce-și mărturisește viața, cu (mai) toate ale ei:

„Nu cred că viața este altceva decât o poveste, mai grăbită sau mai puțin grăbită” (p. 35); „cultura este energia bună a fiecărui om /.../ o vitamină necesară pentru a rămâne frumos, deschis la dialog, rațional” (p. 40); „îmi țin egoul de vorbă, ca să nu o ia razna” (p. 163); „cele trei mari pericole care amenință cărțile: focul, timpul și propriul conținut” (p. 285)

sunt doar câteva „extrase” din zeci posibile, fiecare cititor alegându-și, în consonanță cu propria sensibilitate, eșantionul preferat.

Dintre scenele propuse sau făcute posibile de întrebări, secvența copilăriei și cea a satului m-au făcut să rezonez, să mă regăsesc în ele cu multe întâmplări sau trăiri. Chiar dacă satele noastre de baștină sunt în zone mult diferite (Neamț, respectiv Bihor), faptul că suntem născuți în același an sigur a facilitat o receptare afectivă intensă, având adesea senzația că experiențele noastre, în ceea ce le este propriu și fundamental, sunt asemănătoare, trăite în baza unui aceluiași tipar.

Cartea este„ așezată” în funcție de două criterii. Este vorba în primul rând de cel cronologic (din trecut spre prezent), completat mai apoi de către cel tematic. În privința temelor abordate, multe, substanțiale, prinse în nuanțe și degradeuri complexe, acestea pot fi „prizate” diferit de un cititor sau altul, în funcție de portanța sa culturală și de zona de polarizare intelectuală.   Sunt multe lucruri care m-au atins, cum ar fi, spre exemplu, opinia formulată în chestiunea irezolvabilă (în absolut) a libertății:

„Libertatea nu o cucerești, ea te cucerește pe tine. Ești liber în măsura în care îți poți imagina că ești liber. /.../ Când iubește, omul este cu adevărat liber. Iubirea este parte din acea intuiție a lui Dumnezeu, iubirea este nostalgia după absolutul de care omul a avut parte cândva, în perioada edenică” (p. 107).

Nu avem de-a face cu formulări filosofice, ci mai degrabă cu frânturi de meditație alimentată de-o experiență a vieții foarte bine cristalizată în judecăți morale și-n raționamente ce induc ideea de înțelepciune, nu aceea de reflexivitate analitică. Adrian Alui Gheorghe nu caută decât ceea ce a găsit într-un prealabil al timpului și experienței, nu gândește decât asupra a ceea ce gândul a stăruit deja, ajungând sau nu la o expresivitate conștientă, discursivă. Cam același tip de răspuns primește cel ce-l ispitește (fiul) și când e îndemnat să spună ce înseamnă a fi scriitor sau ce e cultura („energia bună a fiecărui om”). În ceea ce privește scrisul, îndeletnicirea lui esențială, dătătoare de sens, de rost, părerea emisă nu permite evaziuni dubitative: scrisul este o religie, o terapie menită să te ferească de grozăvia de-a vedea lumea lunecând pe toboganul descompunerii sau, pur și simplu modalitatea prin care eviți alte forme de eșec, alte întrupări ale deșertăciunii. Oarecum modest, precaut, dar nu fals ipocrit, pretinde:

„scriu cărțile pe care aș vrea să le citesc scrise de alții. Dacă nu le-au scris alții, atunci mă străduiesc eu” (p. 139).

Poet prin vocație, știe să formuleze raționamente lipsite de formalism:

„în fața poeziei ești ca la o radiografie, ți se văd toate cele: sensibilitate, suflet, cultură, capacitate de a iubi, capacitatea de a urî, frica de viață, frica de moarte, sperarea, disperarea, generozitatea, până și ADN-ul își arată aici formula proprie. Din acest motiv, multă lume fuge de poezie, fiindcă își dă de gol interioritatea” (p. 151).

 Aici, în aceste puncte de incizie, de punere în criză a gândului ce te vizitează o clipită doar, stă toată forța, frumusețea unui spirit ce știe să se pună în expresie, din pura plăcere a lui însuși.

Ceea ce atrage, așadar, atenția este faptul că răspunsurile oferite nu sunt deloc convenționale, repertoriind locuri comune sau accesând definiții de dicționar enciclopedic. Dimpotrivă, sunt formulate în baza unor idei capabile să miște, să modifice albiile prognozate, bine știute, ale lucrurilor și împrejurărilor. Căsătoria cu Carolina (soția), captivitatea din mină, când s-a prăbușit peretele de cărbune, sau ceea ce a pățit la Revoluție pictorul Dan Cepoi sunt fapte  ce-ți rămân în memorie, bune de a fi așezate în colecții și păstrate în dosarele întâmplărilor (aproape) fabuloase, fiind, cum inspirat zice fostul operator chimist, „lucruri inefabile”. Viața depănată ca o poveste nu e lipsită (nici nu putea fi, câtă vreme povestașul este unul ce-și respectă alura) de micile miracole, prezente într-o doză rezonabilă, ori de iviri intempestive ale norocului chior. Din prima categorie face parte, bunăoară, strania împrejurare din anii comunismului, când, cu ultimii trei lei din buzunar, fără un loc de muncă, alege să cumpere un loz în plic și să se aleagă cu 100 de lei! Poate că a fost momentul în care credința ce-l însoțește în viață, interiorizată profund în familie, nu mai mare ca un grăunte de muștar, dacă ar fi să-l invocăm pe Evanghelist, i-a dat acel semn cu aură miraculoasă. Ar mai fi apoi împrejurarea, a cărei scenă a fost o cafenea, cu un domn mai „coptuț” care i-a oferit cheia de la o cameră complet mobilată în care a stat câteva luni, fiind la ananghie, fără să plătească nici o lețcaie. Într-adevăr, acel domn tot ce se poate să fi fost îngerul lui păzitor deghizat astfel încât să pară un ins de duzină, impresionat, poate, de faptul că tânărul aflat în impas locativ avea pe masă două cărți „grele”: Călătorie la capătul nopții și Lazăr. Din a doua categorie, cea a norocului chior poate fi recrutată întâmplarea cu păcănelele, după un premiu de poezie câștigat la Ploiești, cu ocazia unui Festival Nichita Stănescu (1984). Rămas fără bani de returnare la Piatra Neamț, trei prune brumării, așezate orizontal pe ecranul unui aparat dintr-o locantă îi oferă un pot de 150 de lei! Sau tot grăuntele de muștar să fi fost „cauza”?

Multe din gesturile de viață înfățișate părintește fiului, dar cumva și nouă, complice și cu o anume undă de vanitate, ascund sau lasă să se vadă o luptă interioară formidabilă, anume aceea a unui spirit ludic, dedat ispitelor livrești sau depășind, inevitabil, cadrul livrescului, adorând să exerseze plăceri și voluptăți, pe de o parte, iar pe de alta, corsetul sau cenzurile pe care propria ființă le asumă din credință sau în baza gândului că un risipitor trebuie să fie dublat de un spirit rațional, intrepid, gata să ducă planuri la bun sfârșit cu eficiență și sârg. Dacă vrem să-i conferim coordonate reale, boema lui Adrian Alui Gheorghe, atâta câtă a fost, are un nume – „garsoniera 45”, o odaie pe care tânărul posesor al unei cărți de muncă o primește după încadrarea în câmpul muncii, pentru a deveni repede epicentrul întâlnirilor, discuțiilor, nopților pierdute și exercițiilor bahice, mobilată cu un pat ce-și are propria lui poveste. Nostalgic, dar fără rețineri sau regrete, spune:

„Am avut și multe perioade în viață în care nu am avut nicio busolă, am trăit atunci, pur și simplu. Cred că acestea sunt cele mai fertile sufletește perioade, ori momente. Rătăcirile fără țintă sunt apanajul artistului, sunt calea spre sine. Busola arată continuu nordul, pe când ispitele pot fi în cu totul altă parte” (p. 258).

Oscilația între proiectul bine cristalizat și deambulările fără orizont, dar cu stil, au dat farmec și-o anumită noblețe biografiei unui poet bântuit adesea de-un irepresibil avânt către aventură și imprevizibil. Din toate întâmplările survenite în medii și împrejurări uneori derutante, Adrian Alui Gheorghe se distinge prin generozitate, credință, onestitate față de sine și față de alții, spirit critic, inocență, fidelitate, capacitate de-a pune la cale farse, dar și de-a formula judecăți de valoare sau etice tranșante, bine articulate, despre Generația ‘80, literatura română, în general, despre politică, viață sau ce-o mai fi fost de pus în grila minții.

La final, stăruie o întrebare: cât de „falsificat”, cât de „ficționat” și cât de autentic se auto-înfățișează scriitorul, poetul, publicistul, omul de cultură, intelectualul și cetățeanul Adrian Alui Gheorghe în dialogul monografic la care îi este chezaș fiul? Este el însuși, este chiar omul sau doar o clonă? A răspunde la toate astea direct este condiția sub care se validează ceea ce numim literatura confesiunilor, tocmai pentru că actul mărturisirii, al depoziției cu privire la viața ta, scoate „textul” de sub imperativul strict al esteticului și îl așază, cel puțin pe jumătate, sub cel al eticului, al onestității. Trebuie spus imediat că proba aceasta, severă, fundamentală, este trecută cu succes. Confesiunea este una ce trece examenul sincerității și nu falsifică o viață de om în numele unei crepusculare și cu totul tardive slave deșarte. Omul   nu-și trădează umbra sau umbra nu-și sfidează omul. Există, fără îndoială, un izomorfism între cel chemat la spovedanie și faptele ce i-au decis viața. Iar dacă pentru a-mi explica punctul de vedere, aș fi somat să risc un argument, ori poate două, nu neapărat formulate după rigorile logicii aristotelice, aș spune, în primul rând că frica este, într-adevăr, cea care declanșează în copil prima amintire conservată în memorie. Dar poate că și mai precis, spaima (o confirm prin proprie experiență). În loc de al doilea argument, aș cita o propoziție din finalul cărții, poate cea mai valabilă pentru a-l descifra pe Adrian Alui Gheorghe:

„nu am găsit așa de mulți prieteni pentru cât suflet am de risipit”.

Iar aici pricina este sufletul, nu sunt prietenii.

^[1] Adrian Alui Gheorghe, Vlad Alui Gheorghe, Mușcătura de măr. Un dialog monografic, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2023 (418 p.)