CRONICA LITERARĂ

Felix Nicolau
critic literar, poet, prozator

Rădăcinile arădene ale cinematografiei de calitate[1]

Deja renumit pentru ironia sa fină și pentru utilizarea unei hermeneutici a benzilor și desenelor animate, a fotbalului german și a peliculelor și textelor lui David Lynch, Andrei Mocuța întreprinde acum un roman de critică social‑profesională și de reconstituire culturală. Transfer (Humanitas, 2023) este o narațiune cu multă autobiografie pentru cei cunoscători, pentru ceilalți este ficțiune culturală inoculată cu democrație eșuată, ceea ce oricum nu contează, pentru că romanul se citește cu concentrare maximă și cu carnetul de notițe alături.

Propriu‑zis, Transfer conține câteva compartimente: sistemul educativ cu pilele și abuzurile lui, vizitele în Occident ale tandemului nesățios cultural tată‑fiu, discuțiile literare și despre lumea literară cu un poet arădean cinic, deci și sentimental în privat, precum și scene de familie neaoșe și nostalgice din Crișana. Toate acestea conectate prin strategia tarkovskian‑lyncheană de a nu etala tot, de a propulsa misterul, de a propune o cunoaștere luciferică, așa cum ne‑a învățat filosoful‑biolog Lucian Blaga.

Cât despre Educație, adică Instrucție, căci educația înseamnă altceva, este de observat că situația nu mai prezintă ridicolul sadic de acum 25 de ani. Formele de abuz s‑au mai îmblânzit, însă conținuturile au degenerat temeinic în tot felul de ideologii. Cum spune scriitorul, aici este vorba despre „mai mult decât ficțiune” și chiar fixează intriga: „vara lui 2018”. Romanul constituie, așadar, și un document despre mafia din structurile educaționale și despre curajul tânărului profesor de a o înfrunta pe hadesiana inspectoare Pârjol:

„Astfel își face intrarea doamna inspector Pîrjol de la Resurse umane la fiecare ședință de repartizare a catedrelor vacante. Fără excepție. I se mai spune și câinele de pază al inspectoratului școlar. Deși a depășit de mult vârsta pensionării, superiorii ei extrem de simpatici i‑au repartizat biroul tocmai la parter, acolo unde dai nas în nas (nu ascund că mi‑a venit prima oară să spun bot în bot) cu ea îndată ce pășești în clădire, asta ca să te gândești de două ori înainte să plănuiești o vizită acolo. Uneori, însă, cum este și cazul meu, soarta m‑a împins într‑o situație deloc agreabilă, aceea de a trece pe sub furcile caudine ale nemiloasei cerberițe cu fălci de oțel”.

Tribulațiile profesorului titular cu doctorat pe J. D. Salinger care vrea de la sat la oraș sunt dublate de considerații naratologice, scriitorul netânjind după cititori naivi, adică ușor de sedus. De asemenea, el nu vizează deloc efecte epice ori stilistice spectaculoase. În relatările din cancelarie nu se întrevăd deloc eforturile cărtăresciene de a hiperboliza și metaforiza realitatea precum în videogames ori în literatura fantasy. Până la urmă, ce să mai scrii despre un sistem ideologizat, megabirocratizat și susținut cu desant trecut de vârsta pensionării?

„– Drăguților, treaba stă în felul următor, ne‑a atenționat adjuvanta diavolului. Domnule Mocuța, nu puteți lua postul cu tot punctajul din lume, fiindcă nu aveți catedra completă.

– Mă tem că nu înțeleg, drăguță domniță. Ce aș mai căuta la transfer dacă nu aș avea o catedră plină? Nu mi‑ați fi dat aprobările necesare să mă înscriu la concurs din start. Ce‑i cu mascarada asta?

– Dragul meu, ne mai scapă și nouă. Ca să poți ocupa o altă catedră, trebuie să‑mi lași alta în schimb, așa funcționează treaba aici. Sau nici asta nu știi?

– Doamna mea, sunt titular de zece ani. Nu aș fi putut deveni unul fără să ocup o normă completă. Despre ce vorbim?”

Așa că se trece curând la istorie literară, cum ar fi traseul neuitatului Gheorghe Mocuța:

„tata îmi dezvăluise cu ceva timp în urmă cea mai frumoasă zi din viaţa lui. A fost la nici un an după ce m‑am născut, în toamna lui 1985, când a primit un plic şi a aflat că va debuta la o editură timişoreană, cu poezie. A fost ziua când a câştigat concursul de debut al Editurii Facla, azi desființată. În 1985 avea deja un manuscris consistent de poeme, dar pe vremea aceea nu puteai debuta decât în grup, în volume colective, confort Procust – cum îi plăcea lui să glumească. Bineînţeles că editorul a ales poemele cele mai curate şi mai cuminţi, era la modă, o impunea ideologia comunistă. Drumuri la editură, iluzii, dezamăgiri. Aşa s‑a născut Câmpia secretă, contribuţia lui la volumul colectiv Argonauţii, unde a debutat împreună cu Marcel Tolcea și alţi poeți. Formularea Câmpia secretă părea la ora aceea ceva subversiv, dar poemele, multe încifrate, erau destul de conceptualizate”.

Se prezintă reviste, autori, cărți. Tot în aceeași idee, dar cu direcție diferită, sunt descrise excursiile europene ale celor doi profesori‑scriitori, tată și fiu, și impresiile culturale ale Mocuțenilor rezultate din aceste „hoinăreli inițiatice”. Impresiile mustesc de entuziasmul primelor ieșiri libere în Occident de după prăbușirea regimului comunist – pe care îl regretă tot mai mulți compatrioți: de la meseriași, funcționari, diasporeni, până la hiperspecializații din universități, căci nu a fost bine aplicat etc.:

„fiicele Mariei Terezia au lăsat câteva broderii în salonul copiilor, iar pictorii de curte au fixat portretele numeroaselor odrasle. În somptuoasa Sală a Oglinzilor ar fi dat primul său concert însuși Mozart‑copilul, la numai şase ani, după care ar fi sărit pe genunchii împărătesei sărutând‑o cu foc de mai multe ori. În portretul ei făcut la douăzeci de ani nu vedem decât o fiinţă plăpândă despre care cu greu ai putea crede că a dat naştere la nu mai puţin de şaisprezece copii. Unul dintre ei, drăguţul de Iosif II, a reformat legile învechite ale imperiului şi i‑a decepţionat pe răsculaţii transilvăneni de la 1784. Cele două galerii care urmează sunt impresionante nu numai prin dimensiunile şi decoraţiunile lor, ci mai ales prin memorabilele recepţii, baluri şi întâlniri pe care le‑au găzduit. Între ele, una legendară, în 1961, între J.F. Kennedy şi N.S. Hruşciov”.

Minunățiile venețiene, pariziene, vieneze și altele sunt mereu tulburate de noi aventuri la Inspectoratul județean din Arad, romanul fiind conceput contrapunctic, precum piesele polifonice renascentiste. La care se adaugă tehnicile de „tărăgănare” marca David Lynch, gen Twin Peaks, și anterior lui stil 2001: O odisee spațială din 1968 al lui Stanley Kubrik, admirat de Lynch. Partitura este completată cu lentoarea filosofică și cu unghiurile de filmare generatoare de noi perspective specifice lui Andrei Tarkovski. Bine, majoritatea sunt intenții teoretice, doarece romanul este mai activ și mai evenimențial decât filmele numiților regizori. În aceeași idee a dizolvării convențiilor artistice și a spulberării iluziei ori a lecturii de juisare, strategiile sunt prezentate și analizate chiar de romancier: „În filmul religios rusesc, transcendentul se defineşte nu atât prin ce se filmează, cât mai ales prin cum se filmează. Prin ce se distinge Pavel Lunghin, artistul sacru, de ceilalţi artişti (nu neapărat profani, să le zicem laici)? Apelez din nou la Tarkovski, care intuieşte astfel această idee”.

În stilul lui Laurence Sterne, A. Mocuța își cere scuze mereu pentru paranteze și divagații. Dar nu încetează să tachineze posibilele delăsări desfătătoare ale receptării. Unicele secvențe de epic pur sunt cele privitoare la marile bătălii cu inspectori școlari, directori de școală și secretare.

Se întreprinde și o miniantologie politic‑culturală a Aradului post‑comunist unde apar mașini luxoase, prilej pentru a proiecta realitatea în cinematografia dedicată automobilului cu date precise și referințe serioase:

„Nu lipsesc nici peliculele speciale unde maşina joacă un rol pasional sau de prim‑plan: Povestiri extraordinare, 1968, realizat în regia lui Roger Vadim, Louis Malle şi Federico Fellini cu mari actori (Jane Fonda, Alain Delon, Brigitte Bardot, Terence Stamp etc.); Ieri, azi, mâine, 1963, în regia lui Vittorio de Sica, cu Sofia Loren şi Marcello Mastroianni; Un bărbat şi o femeie, 1966, în regia lui Claude Lelouch, cu Jean‑Louis Trintignant şi Anouk Aimée; Parfum de femeie, 1992, regia Martin Brest, cu Al Pacino şi Chris O’Donnell; O şansă din două, 1998, regia Patrice Leconte, cu Alain Delon, Jean‑Paul Belmondo, Vanessa Paradis; Grand Prix (1966), regia John Frankenheimer, cu James Garner, Yves Montand, Toshirô Mifune, Brian Bedford; Rain Man, 1988, regia Barry Levinson, cu Dustin Hoffman şi Tom Cruise”.

Plurivocalul prozator găsește constant energia de a schimba macazul și de la romanul erudit se trece la amintiri duioase despre bunici și satul rural, cum se zice acum. Aici se schimbă și tonul, devine tandru‑ironic.

Alternanța între tonuri va fi reușita romanului. Când analize reci ale creațiilor unor regizori ca Victor Erice, când scandaluri destul de civilizate, chiar dacă acide, la inspectorat, când discuții intelectuale în proximitatea teatrului arădean cu poetul arădean Petru M. Haș, „ultimul poet cu adevărat autentic al Aradului”. Carevasăzică, Transfer se referă pe de o parte la lupta cu sistemul ticăloșit, pe de altă parte la transferul de informație culturală către cititor. Un roman enciclopedic, dar mai ales elitist. O îmbinare de high modernism cu naughty ori sentimental postmodernism:

„De reţinut dintre aceste proiecţii este scurtmetrajul lui Victor Erice: Alumbramiento / Lifeline / Linia vieţii. Parcă varianta franceză sună, totuşi, cel mai ingenios: Enfantement. Scurtmetrajul face parte dintr‑un film a cărui temă este timpul şi exprimarea timpului, intitulat Ten Minutes Older: The Trumpet. Un proiect colectiv la care au mai participat alţi şase regizori: Kaige Chen, Werner Herzog, Jim Jarmusch, Aki Kaurismäki, Spike Lee şi Wim Wenders. Fiecare película trebuie să se încadreze într‑un interval de zece minute. Alumbramiento e filmat în alb‑negru, Victor Erice renunţând la varianta color din prima fază. Argumentul său este că nu a încercat niciodată să obţină frumuseţea imaginii, ci adevărul necosmetizat”.

Se poate decanta cu ușurință profilul intelectual al personajelor și în acest sens A. Mocuța este și un moralist de spiță cioraniană, nu paleriană. Dar centrul de greutate este dat de lumea intelectuală, de atașamentele și idiosincraziile ei. Totodată, prezența cinicului Haș este de‑a dreptul reconfortantă întrucât relaxează orice academism:

„Nu demult, la librăria Corina a avut loc lansarea cărții lui Mircea Mihăieș. E vorba de Ulysses, 732: Romanul romanului, un volum de peste o mie de pagini despre destinul cărții lui Joyce, cel mai important roman anglo‑saxon al secolului XX, după unii specialiști. A venit de la Timișoara și una dintre profele mele preferate, Adriana Babeți, coordonatoarea tezei mele salingeriene. N‑au lipsit, desigur, colegii noștri arădeni și puținii cititori care au mai rămas în jurul revistei Arca”.

Indiscutabil Transfer îmbină cu măiestrie critica social‑profesională și proza de analiză culturală și eseistică. Pe mine m‑a încântat mai cu seamă surprinderea dibace a reacției poetului Haș când află că junele profesor cu care dezbate cultural la terasele din centrul Aradului nu reușise să ducă la capăt citirea Fraților Karamazov: „Și‑a lăsat subit capul pe spate de parcă un pumn imaginar l‑ar fi lovit în plină figură”. Apoi se continuă analiza naturii răului și se remarcă asemănările dintre Alioșa Karamazov și agentul Cooper din Twin Peaks.

Una peste alta, Transfer este un roman cu porțiuni ce pot satisface tipuri diverse de cititori. Un roman‑mărturie și altul de balistică intelectuală, un Bildungsroman infuzat de Gesamtkunstwerk. O delectare pe mai multe paliere montate la o altitudine necruțătoare. Un roman ocoș.

^[1] Andrei Mocuța, Transfer, Editura Humanitas, 2023