CRONICA LITERARĂ
Georgeta Moarcăs
eseistă
Cazul „Valentina”[1]
Mai mult decât un roman de mediu sau unul psihologic, și nici o simplă intersecție a celor două tipuri, Valentina, romanul de debut al Angelei Martin, explorează, în linia psihiatriei existențialiste a lui Viktor Frankl, criza de identitate a personajului omonim, recuperând universul aparte al formării lui, mica Vienă, Aradul multicultural de la sfârșitul anilor ʼ50. Prima parte a romanului, intitulată Viața la ea acasă, este la început una aparent liniștită pentru personajul central, Valentina Grozescu, femeie la treizeci de ani, tânără și frumoasă soție de inginer, mamă a unui singur copil, Cezar, ocrotită de întreaga familie, părinți, domnul și doamna Otescu, bunici, Tata Mare și Mama Mare și soț, Laurian Grozescu.
Valentina este înrădăcinată într‑o lume ale cărei ritmuri îi sunt deocamdată familiare, atât urbane cât și rurale, și este neobișnuit poate, dar motivat ca specific local, faptul că în aceeași interioritate coexistă spre exemplu bucuria contemplației estetice a reperelor arhitectonice arădene și anticiparea rafinamentelor muzicale, ecou difuz al unei educații în spiritul lumii bune, vieneze, dar și plăcerea dată de contactul cu lumea frustă a satelor din jur – Sânnicolau sau Pâncota, locurile vizitate de familia Otescu, graiul românesc din Partium al bunicilor săi, admirabil construit în roman sau activități casnice, de la făcutul bulionului și culesul prunelor, până la nașterea vițeilor.
Modul de viață urban ne apare azi extrem de modern, plimbările personajelor pe bicicletă prin oraș, la lunca Mureșului sau în satele dimprejur fiind un element de firesc cotidian, la fel cum legătura dintre sate și oraș se face printr‑o cale ferată electrificată. Alături de civilitatea personajelor, care nu se pun pe sine și nici pe alții în stare de criză, aceste elemente configurează un mod de viață burghez, și el o supraviețuire din vremuri trecute.
Lumea pare încă stabilă, așezată, chiar dacă suntem în anii ʼ50, familia Otescu a avut destul noroc, menținându‑și statutul social și fiind mândră de el, cu un funcționar la stat și un inginer care susțineau financiar familia, aceeași familie bună în care femeile nu erau obligate să lucreze:
„După naționalizare, ai ei rămăseseră să locuiască în casa lor fără s‑o împartă cu alți chiriași, nu aveau în familie nici deținuți politici, nici condamnați care să‑și ispășească pedeapsa în vreun lagăr de muncă forțată, nici deportați în Bărăgan, iar una peste alta, erau cu toții sănătoși, nu trăiau chiar atât de strâmtorați ca alții, aveau doi bărbați care, de bine, de rău, aduceau în casă două salarii, maică‑sa ținea toată gospodăria, ea altă grijă n‑avea decât să se ocupe de băiat.” (p. 23)
Chiar dacă vuietul înfundat al istoriei tulbură acest echilibru, personajele din jurul Valentinei se străduiesc să respecte rutina cotidiană și dintr‑un sentiment al datoriei. O etică a muncii și a economisirii definește personajele feminine mature, priceperea culinară a doamnei Otescu, mama Valentinei și a bunicii ei, Mama Mare îi creează cititorului impresia că ceva din bunăstarea și tihna de odinioară mitteleuropene mai supraviețuiseră în noua lume cenușie. Însă abundența e pe sfârșite, și în casa bunicilor siliți să se înscrie în Colectiv, de la care aduceau „carnea – pui, gâscă, rață, curcan, porc – și terminând cu legumele, verdețurile, fructele de sezon, nemaipunând la socoteală nenumăratele buchete de flori” (p. 79) dar și la pilărițele din piață peste care bate un vânt rece, și mutată în Ócskapiac, piața de vechituri, ajunge să se convertească în opusul ei, ilustrând „marele circ al sărăciei” (p. 11).
Uzura vieții cotidiene apasă mai mult asupra părinților și bunicilor Valentinei, care fac calcule financiare pentru a ieși cu bine la finalul fiecărei luni, cu drame consumate în interioritatea personajelor ce încearcă, de dragul liniștii familiale, să păstreze aparențele. Orice modificare de statut în viața publică a individului este atenuată pentru a nu tulbura un fragil echilibru privat. Suișurile și coborâșurile carierei tatălui, domnul Otescu, mutat de la Direcția Sanitară după desființarea Regiunii Arad simplu contabil la Policlinică, pentru ca să i se ofere apoi postul de contabil‑șef la spital, procesul în care a fost implicat pe nedrept, nu au impact asupra Valentinei, cum nu au nici presiunile inevitabile de la Uzina de Vagoane asupra soțului său, Laurian. Moartea accidentală a lui Tata Mare, atacat de un taur furios în grajdurile Colectivului, unde se angajase pentru că nu putuse să stea departe de caii săi s‑a petrecut și ea fără vreun impact major asupra personajului, atunci când, slăbită în urma accidentului, Valentina nu putea fi expusă unei asemenea vești.
Saturația descrierii de tip etnografic a acestei lumi care poate induce ideea unui sens al existenței produce la nivelul personajului un efect aproape contrar. Valentina simte urâtul, apăsarea monotoniei vieții, are „momente de nemotivată insatisfacție” (p. 23) tocmai în aceste „vremuri de aur”, când toți în jurul ei sunt sănătoși și în putere și când încă nu există degradare, absență, moarte.
Personaj cu tendințe bovarice, Valentina trăiește o criză sentimentală provocată de corespondența lui Laurian cu fosta soție dar confruntarea dramatică se aplanează prin moartea aceleia. Nesiguranța ei este dată și de relația ambiguă cu Laurian, de aproape‑departe, amândoi având o interioritate instabilă, fluctuantă, proiectând imaginea unui cuplu frumos dar ajuns într‑un impas sentimental.
Așa cum o vedem la începutul romanului, eliberându‑se de un trecut pe care nu îl prețuiește și cu o sete doar de a locui prezentul, Valentina pare să pedaleze pe lângă viață spre un viitor care îi aduce o experiență‑limită. Evident că în această lume a discreției și nuanțelor o modificare radicală nu are cum să vină dinăuntru. Punerea în stare de criză a personajului se datorează unui accident rutier în urma căruia, imobilizată și lipsită de memorie, Valentina este silită la o introspecție prin care să se reconstruiască.
După accident perspectiva narativă se îmbogățește, cititorul are acces privilegiat la interioritatea Valentinei, la haosul amintirilor și percepțiilor care o năpădesc. Totul devine mult mai greu și dureros iar personajul asistă neputincios la declinul celor pe care îi iubește:
„Valentina și Mama Mare stăteau în tărnaț tăcute, una lângă alta, ca pe fundul unei tranșee peste marginea căreia își scrutau în zadar întoarcerea sufletului cercetaș. Deși de vârste diferite, erau amândouă rămășițe de vieți.” (p. 277)
Calea spre vindecare începe cu încă un eveniment traumatic, plecarea la studii a lui Cezar urmată de rămânerea lui la Viena la mijlocul anilor ʼ70 pentru specializarea în psihiatrie, o absență considerată atunci definitivă. Familia se descentrează și ritmul cotidian nu mai are sens.
„Drept să‑ți spun, eu nici nu știu cum trec zilele. Nu fac mare lucru și odată mă pomenesc că s‑au dus, parcă le‑a luat vântul. Când erai student îmi părea că abia se târau, le număram să văd câte au mai rămas până la venirea ta acasă. Mereu erau multe cele care rămâneau. Acum de ce le‑aș mai număra? Că nu mi‑ar servi la nimic. Noi nu mai respectăm de mult vechiul regim de viață. Ne trezim târziu – fiecare când poate. Degeaba bate pendula la ore fixe, n‑o mai luăm în seamă. (...) luăm micul‑dejun la ore diferite. Bunicu nu mai face târguieli regulat. (...) Pâinea o cumpără cum o fi – nu mai avem pretenția să vină cum venea Buni, cu ea caldă.” (p. 396)
În aceste condiții, Valentina și Laurian se apropie definitiv, „conștienți de necesitatea de a rămâne uniți: (...) aveau de acoperit un gol și de întreținut un cult.” (p. 511), posibil și ca răspuns la vulnerabilitatea lor, prezența insidioasă a regimului comunist în viața privată manifestându‑se pe multiple căi, de la conversații „inocente” cu posibili informatori, la amânarea eliberării pașapoartelor și umilirea în timpul călătoriei cu trenul în Occident.
Centrată asupra performanțelor medicale ale lui Cezar Grozescu în mediul academic vienez, partea a doua a romanului, Scene vieneze, este și o regăsire a normalității lumii de altădată. Între metropola pe care o descoperă eroina Angelei Martin, venită într‑un târziu în vizită la fiul ei și lumea arădeană din copilărie nu sunt decât diferențe financiare, dar nu de educație:
„Observase că dincolo de bunăstarea, altminteri inimaginabilă pentru cineva aterizat din Est, comportamentul oamenilor, educația, disciplina, punctualitatea, politețea, rosturile familiei erau, în esență, identice cu cele deprinse acasă, la Arad.” (p. 510)
Vindecarea se produce printr‑o întâmplare șoc, organizată de Cezar, care țintește recrearea unui moment anterior traumei, spectacolul Carmina Burana la care Valentina nu ajunsese niciodată. Emoția puternică devine un centru generator de sens, deschizând o fereastră prin care Valentina recuperează dintr‑odată trecutul uitat, „un munte de amintiri” (p. 516) care se prăvălește asupra ei, amintiri adevărate dar și amintiri false, mai ales imaginea lui Cezar băiețel pe scena Palatului Cultural, căutând‑o din priviri în sală. Ca efect terapeutic nu contează atât veridicitatea lor, ci potențialul acestor amintiri, de care Valentina se hotărăște să se elibereze prin scris, consolându‑se de absența fiului matur dar avându‑l aproape pe băiețelul pierdut odinioară, gestionându‑și astfel emoțional preaplinul sufletesc. Această lume devine mai adevărată decât prezentul, dând și un sens vieții protagonistei.
Valentina scriitoare este o ipostază secretă a personajului, și ea se referă la capacitatea lui de a crea o lume veridică, capacitate explorată în partea a treia a romanului, File de jurnal. Scrise la persoana întâi din perspectiva unei adolescente, ele reprezintă imersiunea necesară validării acestui univers romanesc și cel mai vechi nucleu al lui, în spusele Angelei Martin. Reînvierea unei lumi mic‑burgheze cuprinse între zidurile caselor vechi din Arad, salonul de croitorie al doamnei Mohor, un spațiu feminin al taclalelor și micilor vanități.
[1] Angela Martin, Valentina, Editura Polirom