INSOMNII VINOVATE

Horia Al. Căbuţi
prozator, traducător, eseist

*

cât de fulgerător trec anii! ce nesfârșite secundele...

parcă nici nu simt impetuoasele veacuri că sunt pritocite

din clipe fade

urgisite

așa cum azurul mistic al cerului se țese din străvezimea

borșită

a stropilor de aer

numărăm clipele să ștergem smintirea anilor

parcă n‑ar fi fost deja șterși înaintea

primei clipe

*

Acum o jumătate de secol, în dorința de a transgresa zona restrânsă a ecuațiilor și experimentelor, fizicienii au formulat așa‑numitul principiu antropic, ca încercare de a extinde interogațiile privind ivirea existenței și rațiunii umane de la „cum?” la „de ce?”. Brandon Carter, cel ce a deschis problematica la un seminar din Cracovia în 1973 prilejuit de aniversarea nașterii lui Copernic, a recunoscut că problema îl frământă de multă vreme și a fost inspirată de lectura unui pasaj schopenhauerian care afirma că lumea este imposibilă înafara concepției noastre. Și – mai medita fizicianul australian – că e dificil de explicat de ce noi, acum, aici, beneficiem de o coincidență extrem de rară, dacă nu unică, de condiții cosmice adecvate: o planetă telurică de dimensiune numai potrivită pentru a genera o gravitație acceptabilă, situată la distanța optimă față de steaua pe care o orbitează (așa‑numita „Zonă Goldilocks”, extrem de îngustă în orice sistem planetar), cu temperaturi ce permit menținerea apei în stare lichidă, cu un înveliș magnetic ce o protejează de radiațiile cosmice și îi menține stratul atmosferic, beneficiind și de un satelit neobișnuit de mare care îi echilibrează balansul orbital etc.).

Astfel a luat naștere principiul pomenit sub două înfățișări: principiul antropic slab care afirmă că, având în vedere condițiile faste reunite în această minusculă zonă a Universului, a fost posibilă, și s‑a și produs, ivirea vieții. Cu apogeul ei, sapiens, posesor de rațiune și conștiință, cu sclipirile, dar și cu diabolismele lui; și principiul antropic tare, care conferă Universului intenționalitatea de a fi generat această arie extrem de neobișnuită tocmai în scopul apariției unei conștiințe superioare. Controversele asupra științificității acestora, mai ales a celui de‑al doilea, continuă și în prezent.

Cred însă că se pot formula încă două subdiviziuni, la extremele celor anterioare: principiul antropic ultra‑slab care să evidențieze limitele și neputința Universului, cu rezultatul de a nu fi izbutit zămislirea unei rațiuni robuste și rezonabile, astfel că ea include, și încă descumpănitor de proeminent, și latura întunecată numită îndeobște irațională; și principiul antropic recursiv‑tare – de unde ar putea începe și discuția pe marginea ideilor lui Schopenhauer – cum că Universul a găsit de cuviință să faciliteze apariția intelectului, indiferent la plusurile și minusurile sale, cu unicul scop de a căpăta, în sfârșit, un nume...

Propoziția de început a Lumii ca voință și reprezentare, „Lumea este reprezentarea mea”, s‑ar reformula: „lumea este propria ei reprezentare prin intermediul meu”.

*

O minunată descriere a unei frânturi de lume, aparținând unui fizician de excelență:

„Dacă mă uit de departe la o pădure, văd o catifea verde‑închis. Cu cât mă apropii, catifeaua se preschimbă în trunchiuri, ramuri și frunze. Scoarța copacilor, mușchiul, insectele ‑ toate forfotesc de complexitate. Fiecare ochi al unei gărgărițe e o structură extrem de complicată de celule conectate la neuroni care o ajută să trăiască. Fiecare celulă e un oraș, fiecare proteină un castel de atomi; în nucleul fiecărui atom se agită un infern de dinamică cuantică, se învolburează cuarci și gluoni, câmpuri cuantice interacționează. Și nu e decât o pădurice de pe o planetă micuță care se rotește în jurul unei stele nu foarte mari, una între o sută de miliarde de stele dintr‑una dintre cele o mie de miliarde de galaxii stelare de uluitoare evenimente cosmice. În fiecare ungher al universului aflăm hăuri amețitoare de straturi ale realității.” (Carlo Rovelli, Helgoland)

Inițial scrisesem în coada acestui citat că îl dedic decidenților de toate soiurile, de la cei minusculi la „giganții” din umbră (de fapt stingheritor de minusculi) de pe întinsurile minusculei planete. M‑am răzgândit. Ar fi stingheritor de inutil...

*

La ce bună conjuncția astrelor când noi ne disjungem într‑o demență astronomică?

*

În iulie 1888, Van Gogh îi răspundea de la Arles fratelui său Theo care îi scrisese despre cei ce îi văd tablourile și susțin că ar fi lucrate „prea repede”: „spune‑le că ei le‑au văzut prea repede”!

Probabil că marele olandez se referea în mod direct la superficialitatea și frivolitatea privirii posibililor cumpărători. Însă cred că scânteietoarea remarcă viza un adevăr mult mai profund: „prea repede” în sens de „prea devreme”. Iar realitatea avea să confirme pe deplin interpretarea. Valoarea inestimabilă a picturilor lui Van Gogh a început să se întrevadă abia după încheierea chinuitei sale existențe.

Întreaga istorie a culturii și artei este înțesată de opere mai modeste ori mai importante, până la creațiile marilor maeștri ai cuvântului, ai ideii, ai scriiturii muzicale, ai șevaletului. Copleșitori prin anvergura expresiei, prin luxurianța semnificațiilor și deschiderilor, prin forța și acuratețea ideilor și viziunilor. Însă doar un număr restrâns au rupt câte ceva decisiv din învelișurile ferecate ale lumii și existenței. Doar puțini au spart câte o frântură, fie ea și minusculă, din cupola inexpugnabilă ce curmă zborul neobosit al gândului. Chiar dacă îndepărtatele luminițe întrezărite nu erau decât lucirile pale ale următoarei cupole, mai ispititoare și cu atât mai neîngăduitoare. Și au făcut‑o, cu toții, „prea devreme”! Aristarh din Samos a avut revelația faptului că planeta noastră nu este centrul universului, dar lumii i‑a trebuit mai bine de un mileniu și jumătate ca să‑i legitimeze concepția, odată cu Copernic. Puțin mai devreme, Platon ajunsese la concluzia că tot ce percepem în jurul nostru este o copie imperfectă a unor esențe invizibile, rațiunea fiind unicul instrument prin care putem formula idei asupra lor. Rămas în umbră aristoteliană secole la rând, Kant îi va confirma în cele din urmă sistemul, extinzându‑l: nu putem cunoaște lucrurile în sine decât în aparența lor fenomenală. O distorsionare, și ea, care ne limitează ireversibil capacitatea de cunoaștere.

Lirica nu duce nici ea lipsă de exemple. Dante, printr‑un singur și bulversant vers din Paradisul, XXX („și pare‑nchis el cel ce‑nchide toate”), intuiește spațiul multidimensional postulat o jumătate de veac mai târziu de Riemann – după cum concluzionează redutabili matematicieni americani contemporani. Teritoriu al stupefacției geometrice, al aritmeticilor psihotice. Interval (sau mai degrabă exterval!) în care ceea ce este inclus include la rândul său incluzătorul într‑o halucinantă – și nevizualizabilă – sarabandă a cuprinderii. Tot așa cum renăscătorul muzicii polifonice, Gesualdo da Venosa, pe la 1600, a rupt rigiditatea zămislitoare a armoniilor pitagoreice, demonstrând prin cele șapte magistrale volume de madrigale că fracțiile diatonice ale școlii din Crotona nu sunt decât un caz particular al necuprinselor edificii posibile de cromatisme sonore. Spațiul tonal pe care l‑a extins copleșitor a fost preluat dezlănțuit de atonaliștii secolului 20, fascinând și înfricoșând prozaicele noastre obișnuințe auditive. Și lista, evident, poate fi completată. Nu însă foarte mult.

Privind acum, în zilele noastre, Noapte înstelată (1889 – Muzeul de Artă Modernă New York), resimțim un adevărat șoc. De la pictarea faimosului tablou și până la lansarea faimosului (într‑alt fel) telescop spațial Hubble s‑au scurs 101 ani. Iar contemplând pictura și având alături și una dintre fascinantele imagini culese de bijuteria orbitală, asemănările sunt frapante (pe cei ce vor considera fanteziste cele ce urmează îi rog să dea un click pe: astronet.ru/db/xware/msg/1702608). Analizat simplist, o viziune de geniu aflat într‑o sciziune cerebrală. O „nimereală” scăpărătoare. Însă dacă ieșim puțin din nerâvna tabieturilor, lucrurile apar mai complicate. Aștrii pictați de Van Gogh, precum nebuloasele prinse în desăvârșitul obiectiv orbital, nu sunt simple stele, ci conglomerate galactice multiforme. Unele aflate în prag de coliziune. Astrofizicianul și totodată poetul francez Jean‑Pierre Luminet a chiar identificat în tablou galaxia Volbura care era vizibilă de pe cerul provensal în perioada respectivă (bineînțeles cu minime instrumente optice, dar neposedate de pictor: doar o lumânare înfiptă în pălărie...). Nici luna ce purjează peste adormitul Saint‑Rémy trombe intense de galben indian nu pare a diferi substanțial de exploziile energetice care se produc în îndepărtările cosmice. Iar nuanțele portocaliu‑roșiatice ale făcliilor cerului în blând contrast cu fiorul indigo al nopții sugerează tocmai ceea ce astronomul care a dat numele magistralului telescop a măsurat spectral (deplasarea spre roșu a luminii constelațiilor îndepărtate) certificând necrezuta – pe atunci – teorie a expansiunii universului. Țâșnind dinspre rama din stânga, străbătând lasciv întreaga nebunie de tușe orbecăite, într‑o interferare de tonuri albastre și verzui, vălătuci amețitori precum cele de gaze și praf stelar defilează într‑o voluptos‑sinuoasă coregrafie a neobositei metamorfoze a substanței. Și întreaga această meta‑simfonie a luminilor depărtării, această stupefiantă cosmologie acrilică – în „nimereala” unui „nebun” cu suflet galactic și penel surnatural. Cu un secol mai devreme!

Întotdeauna lucrurile importante se întâmplă prea devreme. Iar când vremea catadicsește să apară, s‑a făcut deja târziu...

*

Cum poate arăta un Paradis populat de resurecți ce și‑au recăpătat fiziologia antumă?

Problematica a fost intens și adeseori contondent dezbătută de sfinți, teologi și comentatori medievali dintre care Augustin, Ioan Scotus Eriugena, Guillaume de Paris ori Toma d’Aquino sunt doar câțiva. Controversele merg pe o gamă largă de teme, începând de la soarta victimelor antropofagiei, ori de la cei cu amputații punitive, la conținutul intestinelor celor treziți și până la (in)utilitatea organelor sexuale. „Fiziologia vieții preafericite” – este sintagma utilizată de filosoful italian Giorgio Agamben în încercarea sa de a sintetiza disputele și care poate fi titlul unui tratat de medicină soteriologică.

Tematică incitantă care stârnește o sumedenie de întrebări: pot funcționa întru eternitate înviații cu sisteme biologice redundante? Oare ele mai tresaltă la țiuitul trâmbițelor Marii Dezmeticiri? Sau, sub chemarea lor, va fi reconstruită o anatomie minimalistă, redusă doar la funcții psiho‑mentale? În cazul ăsta mai este noul individ aterizat în grădina deliciilor același cu cel original, în situația în care parte din trupul său a devenit balast sau chiar a rămas în zacerea țărânei? Și încă partea cea mai importantă, care i‑a asigurat trecerea prin viața terestră? Un trandafir fără frunze și flori mai este trandafir? Dar divizarea pe sexe mai are vreo logică?

Ori întregul se reînnoiește după proiectul vechiului, situație în care toate funcțiile esențiale merg mai departe? În care hrănirea, metabolismul și perpetuarea rămân în eternitate active? Această ultimă variantă e taxată distrugător de gânditorul peninsular: „Paradisul ar deveni insuficient nu numai pentru a‑i cuprinde pe toți, dar și pentru a le primi excrementele, justificând astfel invectiva ironică a lui Guillaume din Paris: maledicta Paradisus in qua tantum cacatur!”

Oricum am lua‑o în cele din urmă, îngână Agamben, tot pericolul mitologiei ne paște.

*

Cât enorm sacrificiu al individului, zi de zi și clipă de clipă, pentru propășirea speciei! Până la cel suprem, ineluctabil.

Iar specia pentru individ? Îi induce când și când câte o erecție...

*

Superb imn închinat materiei într‑o singură frază: „Dar atunci copacul nu mai e creație, e o participare la substanță, germenul e și creație și prezent permanent, el se multiplică ca focul fără să se piardă”. Îi aparține lui Camil Petrescu (Doctrina substanței), aproape uitat – și pe nedrept – ca filosof. Războiul său important cu sistemele de gândire (printre coloșii înspre care și‑a încordat fibrele conceptuale se detașează explicit Descartes, Kant și Bergson) e purtat în principal cu Platon, ale cărui Idei, transcendente și imuabile, „porneau de la lipsa de demnitate a simțurilor”. Remarcă lipsită de echivoc, nu și de elegie. Dacă întreg datul omenesc de adecvare la concret e derizoriu, ce garanție există că productele sale speculative ar fi mai breze? O rațiune bazată pe determinații obiectuale eronate n‑are cum funcționa decât cel mult în regim de avarie. Se poate copacul înălța spre boltă dacă pământul e sărăcăcios? Mai poate fi rațiunea însăși absolutizată atâta vreme cât realul concret, substanțial, o înfășoară și, mai mult, o generează? Atâta vreme cât ea „nu este decât constrângerea în fața necesității evidente sub sancțiunea fizică”? Doar o unealtă, e drept, fundamentală, care ne asigură „adecvarea la real”? „Știința, arta și tehnica nu mai au niciun sens dacă nu intervine criteriul substanțialității”, ne spune autorul Ultimei nopți... Iar științele eidetice husserliene, luate separat de concretul însuși, nu conduc decât la niște „tautologii ale esențelor”. Filosoful român concluzionează sclipitor de lucid și tranșant: „Eroarea a continuat și la alți autori, care au crezut că esențele explică lumea, când lumea explică esențele”! (subl.n.)

Lumea există de vreo 14 miliarde de ani. Esențele, sub orice denumire vor fi fost ele invocate, de maxim 2‑3000. Cum de o fi rezistat atâta amar de vreme materia singurică?

*

„Omul e înșelat”, repetă obsesiv Josef K. al lui Kafka din  Procesul (poate cel mai zguduitor‑revelator text literar din câte s‑au scris). Dar asta doar în scurtul interval dintre deznădăjduirea pricinuită de zbaterile inutile pe la avocați „de contrabandă”, pe la portretiști ratați ai măreției intangibililor judecători, pe la „bande de golani” preschimbate în comisii de anchetă, pe la sumbrul preot din marea catedrală pragheză care‑i strecoară că necesitatea bate adevărul; și clipa în care cei doi călăi în negru îi înfig cuțitul în spate. Până atunci îndrăznise să creadă în lege, în logică și în rațiune. În firescul existenței individuale. Într‑o lume, dacă nu benefică, măcar neutră în raport cu destinele și așa dificile ale locuitorilor ei. Acum totul s‑a prăbușit în neguroasele scântei ale deziluziei. Nimic n‑a funcționat, în pofida propriei loialități, a sincerei disponibilități, dincolo de maledicțiile amăgirii.

Kafka putea să adopte și alt scenariu. Să preschimbe înșelatul în înșelător. Victima predestinată în goarnă a minciunii. Sistemele tutelare de pe orice nivel nu reacționează la lege, logică și rațiune. Și la ingenuitate. Sau mai degrabă reacționează potrivnic. În lipsa veleităților eroice, omul mărunt n‑are decât șansa fofilării. Și aceea, incertă.

Josef K n‑avea decât să‑și dupliciteze demersul. Să zgândăre slăbiciunile necesității. Să lase în pustie ambițiile dreptății și să îmbrace veșmântul greu mirositor al preamăririi. Să‑și vândă elocința pe un pahar de spăseală. Să se ghemuiască prin mansardele Tribunalului strigând: Judecătorul e mare! Să urce în genunchi treptele putrede înspre sălile de judecată cocoțate deasupra streșinilor vărsând în valuri‑valuri lacrimi de vinovăție. Să‑și sfâșie în jelanii hainele dinaintea ușilor ferecate.

Poate că deznodământul ar fi fost diferit. Dar, mai mult ca sigur, nu substanțial. Când lama rece îi străpungea coastele, n‑ar mai fi îngânat: „ca un câine”. Ci „ca un șobolan”...