ESEU

Cosmin Victor Lotreanu
eseist

Iubirea secretă a lui François Mitterrand
Scrisorile unui Președinte îndrăgostit
(partea I)

„Mi-am amintit de cuvintele lui Talleyrand: Să vă temeți de primele gesturi pentru că acestea reprezintă adevărul. Totuși, între timp, regret că nu te-am regăsit în această splendoare de toamnă a cărei lumină este totodată atât de frumoasă și de fragilă.”[1] (François Mitterrand către Anne Pingeot)

Pe parcursul a zeci de ani, mai precis între 1962 și 1995, François Mitterrand a scris peste o mie  de scrisori, mai lungi sau dimpotrivă laconice, destinatarul fiind Anne Pingeot. El, om politic de anvergură, ministru și șef de stat iar ea, curator la Muzeul Orsay. După douăzeci de ani de la trecerea în neființă (ianuarie 1996) a fostului președinte al Republicii Franceze (1981-1995), toate aceste epistole au fost publicate într-un volum: Lettres à Anne pe care l-am citit întâi animat de curiozitate și, mai apoi, sensibilizat profund de tot ceea ce cuvântul scris rostește cumva peste oameni și vremuri: Pasiune neștirbită de trecerea timpului, afecțiune profundă, speranță, dor mistuitor, tot și toate învăluite în taina unei legături secrete asumate de ambii parteneri și care mă duce cu gândul la reflecția lui Oscar Wilde: „Iubesc secretul. Este, cred, singurul care are puterea de a ne face viața misterioasă sau minunată.” 

François Mitterrand și Anne Pingeot s-au cunoscut în localitatea Hossegor (departamentul Landes) la începutul deceniului șapte al secolului trecut, mai precis în 1962. Relația lor a început când François Mitterand, căsătorit cu Danielle Gouze și tată a doi fii, avea 46 de ani iar Anne Pingeot 19.[2] Legătura dintre ei s-a dovedit a fi însă mult mai puternică decât toate prejudecățile timpului, inclusiv prin apariția unui copil, Mazarine Pingeot, născută în anul 1974. Trebuie menționat că relația lor a fost marcată de despărțiri succesive, de un timp redus dar poate cu atât mai prețios petrecut împreună, de sacrificii, îndoieli dar și de imposibilitatea de a trăi unul fără celălalt. Decizia de publicare a scrisorilor lui François Mitterrand a fost, pentru Anne Pingeot, totodată „o încercare și o manieră atât de uimitoare de a-mi retrăi întreaga viață.” În numele iubirii absolute, după cum a precizat, într-o convorbire cu istoricul Jean-Noel Jeanneney, „am acceptat inacceptabilul.”

Lectura scrisorilor lui François Mitterrand ne relevă un personaj fascinant prin cultura sa dar mai presus, prin dragostea sa pentru Anne. Mărturisirile și trăirile sale, exprimarea sinceră și cuceritoare a propriilor sentimente, toate acestea creionează ani de corespondență, alcătuiesc un tablou în doi în care nu a existat altceva decât o iubire profundă și nealterată de timpul atât de neîndurător prin trecerea sa. Iubire care, prin penița lui François Mitterrand, își presimte, fie și cu mult timp înainte, deznodământul său implacabil. Există însă un punct final atunci când iubești? Omul politic François Mitterrand, cunoscut contemporanilor și prin distanța, uneori palpabilă, impusă interlocutorilor, este, iată, un bărbat îndrăgostit și măcinat de temerea dintotdeauna (mă iubește? Nu mă iubește?) Autorul face apel la poemul Plain Chant al lui Jean Cocteau pentru a-și dezvălui sentimentele, într-o scrisoare către Anne Pingeot[3] din 10 octombrie 1963: „Cocteau....mi-a marcat dilemele tinereții. Nu rezist tentației de a trimite versurile din Plain Chant, capodopera sa, atât de mult resimt speranța că vei iubi ceea ce eu deja iubesc: Nimic nu mă sperie mai mult decât aparenta acalmie/ A unei figuri ce doarme/ Visul tău este Egiptul și tu ești mumia/ Cu masca sa de aur[4]. Mă opresc aici. De ce, Anne, acest imbold de a-ți vorbi? Tu, care mi-ai oferit mai ales tăcerea ta în timpul întâlnirilor noastre atât de fugare?”

Într-o altă scrisoare[5] poate fi surprinsă aceeași privire peste timp, percepție a unei iubiri fără sfârșit: „Îți mărturisesc, draga mea Anne, faptul că te voi vedea merită din plin toate amintirile pe care deja ți le datorez.” Dragostea este fără îndoială parcursă cu ochii minții dar și ai inimii de un bărbat care iubește și cred cu tărie că, până la urmă, este tot ceea ce contează: „Dacă aș analiza motivele seducției neintenționate pe care o exerciți asupra mea, ai fi fără îndoială foarte surprinsă. Sunt sensibil la forma unui chip, la strălucirea unei priviri, la răsăritul unui surâs, la încărcătura unei tăceri atunci când acest chip, această privire, acest surâs sau această tăcere îi aparțin neverosimilei și dragei mele Anne... Nu interpretez și nu cer nimic. Povestesc și îmi povestesc istoria care nu are nume și a cărei actori suntem.”[6]

François Mitterrand se dovedește a fi fără îndoială un stilist ce descrie cu acuratețe și sensibilitate deplină natura înconjurătoare, peisajul unei ierni la țărm de Mare, în care ființa iubită apare, aproape și departe totodată, ca într-un joc al seducției ce nu poate ascunde o pasiune mistuitoare: „Plaja, netedă, era pustie pe de-a întregul până la limitele extreme ale orizontului. Cerul, nemișcat și albastru, păstra încă paloarea zorilor. Marea, mirifică în violența sa atotstăpânitoare, înfrunta printr-un muget puternic vântul din nord. M-am surprins imaginându-te aici. Știi convingerea mea și o repet: Oamenii nu au modalități directe de a oferi și a se oferi unul celuilalt. Acestea trebuie să și le exprime cu ajutorul a ceva anume: Frumusețea, nefericirea, plăcerea, temerea... Dumnezeu uneori... Tu aici, în peisajul de țară al unei ierni atât de frumoase și eu la margine de Mare și de pădure... Mi se pare că acest final de an ne-a adus mai aproape, într-un dialog al nostru. Ne-am fi recunoscut, poate, în imaginea reflectată a oglinzii care are darul de a retrimite frumusețea primită celor ce se iubesc.[7] Autorul va mărturisi în același timp: „Sunt victima unei afecțiuni mortale: Speranța... Sunt trist, cuprins de o tristețe atât de profundă însă te iubesc. Te aștept și sper.”[8]

Sunt momente însă în care cuvintele nu mai sunt de ajuns, în care, gândindu-mă la Rumi de această dată, „ceea ce nu poate fi spus prin cuvinte, poate fi înțeles doar prin tăcere.” Am reflectat la toate acestea lecturând cele scrise iubitei lui de către François Mitterrand: „Ar fi trebuit să-ți trimit această pagină albă. Ar fi simbolizat inutilitatea literelor scrise, neputința cuvintelor, pauperitatea expresiilor atunci când, într-o zi binecuvântată, viața se transformă în serenitate, splendoare, încredere și bucurie.”[9] Totuși cele așternute pe hârtia de scris de eternul îndrăgostit surprind și cuceresc pe cititor, atunci când, în mod până la urmă firesc, frumusețea unei flori nu poate fi decât asociată iubirii: „Te rog să încerci să înțelegi că florile, precum orele care ne unesc când suntem împreună, în regăsire, exprimă aceleași sentimente. Culoarea lor se poate schimba. Adevărul lor însă rămâne mereu același. Iar adevărul care mă domină nu este unul de care să-ți fie teamă ci este cel pe care-l iubești. Iartă-mi diferențele și acceptă tot ce mă reprezintă, tot ceea ce sunt. Îți ofer aceste flori. Îți datorez frumusețea lor.”[10]

Nu pot încheia această primă parte a articolului fără a reliefa latura poetică, de o profundă sensibilitate, a lui François Mitterrand, mai degrabă scriitor și poet a cărui muză este Anne Pingeot și nu om politic de cursă lungă, ministru în mai multe rânduri respectiv președinte al Franței. Poeziile sale, scrise și trimise iubitei Anne Pingeot, sunt tot atâtea imnuri închinate dragostei, la care participă tot ceea ce îi înconjoară: natura, timpul și, cel mai important, ceea ce este dincolo de noi. Natura atunci când versurile poeziei lui François Mitterrand întâmpină luna martie și sosirea primăverii:  „Inima plină a unui anotimp/ Inventat pentru mine/ Datorită unui soare/ Care nu aparține iernii sau primăverii/ Verii sau toamnei/ Ci tuturor clipelor”.[11] Viața, moartea și eternitatea iubirii în poemul „A aștepta”: „Biserica și mormântul au aceleași culori/ Trecutul este asemenea acestei lespezi/ Este orizontal și taie simetric cerul celor plecați/ Cerul a vorbit în limba secretă ale cărei cuvinte încercau să descrie infinitul/ Tu! Tu respiri mireasma acestui sanctuar/ Mireasma după-amiezilor copilăriei/ Totul este încremenit/ În jur grâu încolțit, o dimineață a tot și toate/ Prezentul la rândul său se trezește la viață/ Iubesc chipul tău de nepătruns.”[12] Iubire și punct în poezia „A iubi”: „Ascult și simt apropierea Celui de Sus/ Și înțeleg/ Că a iubi/ Înseamnă a mă îndrepta către tine/ Și a înțelege.”[13] Presimțirea despărțirilor ce aduc cu ele însele nostalgie, melancolie, dor și teamă în poezia fără titlu: „Sunt cântece pentru a bea/ Sunt incantații pentru a te ruga/ În timp ce tu mă părăsești/ Eu! Eu credeam de fapt tu mi-ai cerut/ Să te iubesc mai mult.”[14]

Acești primi ani de corespondență au farmecul lor de netăgăduit, păstrează nealterată cititorului amintirea duioasă a primului sărut și mă determină să reflectez la cele scrise odinioară de pictorul și poetul Gibran Khalil Gibran: „Primul sărut este cuvântul pronunțat de patru buze împreună, care preface inima într-un tron, iubirea într-un rege și fidelitatea într-o coroană”.

 Parcurg astfel cuvintele așternute pe hârtia de scris de François Mitterrand, într-o vară de neuitat, acum 60 de ani, la vremea în care, parafrazând rubrica din „Magazin Istoric” a doamnei Georgeta Filitti: „Pe vremuri, oamenii își trimiteau scrisori”:

„Când te-am zărit prima dată am resimțit pentru tine o iubire fulgerătoare. Te iubeam fără amintiri și fără speranță. O privire îndreptată doar spre soare, care se arde pe ea însăși dar care nu clipește și la rândul său devine soare. Eu eram această privire arsă și tu erai soarele meu.”[15]

[1] François Mitterrand, “Lettres à Anne”, 1962-1995 Ed. Gallimard, 2016, sursă bibliografică principală a articolului

[2] Vasile Damian, „Corespondența amoroasă între François Mitterrand și Anne Pingeot”, 7 octombrie 2016, disponibil la „Corespondenţa amoroasă dintre François Mitterrand şi Anne Pingeot| RFI România: Actualitate, informaţii, ştiri în direct”

[3] Idem, pag.23

[4] Jean Cocteau, poet francez (1889-1963), o traducere în limba română a unui extras din poezia “Plain Chant”, realizată de Dominique Ilea, disponibil pe www.litero-mania.com.

[5] 7 noiembrie 1963, pag.28

[6]  8 decembrie 1963, pag. 32.

[7]   2/6 ianuarie 1964, pag.45

[8]   9 ianuarie 1964, pag.56

[9]   29 ianuarie 1964, pag.85

[10] 22 februarie 1964, pag.107

[11] 2 martie 1964, pa g.107

[12] 8/9 martie 1964, pag.113

[13] 8/9 martie 1964, pag.114

[14] 8/9 martie 1964, pag.113

[15] 26 iulie 1964, pag.249