PRO MUSICA
Călin Chendea
redactor al revistei Arca
Teluric, ireal și divin – Hozier 2023
Hozier, pe numele său real Andrew Hozier-Byrne (n. 1990), este un vocalist, compozitor, chitarist și pianist irlandez. Muzica lui poate fi încadrată în zona indie-pop-rock, fiind o mixtură de elemente de pop, rock clasic, folk, soul și blues. La data de 18 august 2023 a avut loc lansarea celui de-al treilea album de studio al său intitulat Unreal Unearth. L.P.-ul a intrat direct pe prima poziție în topurile din Regatul Unit și din Irlanda.
Într-un interviu pentru grammy.com, Hozier mărturisește că deși a scris majoritatea pieselor acestui album în perioada de izolare din pandemie, nu a vrut să compună despre acel răstimp. I-a venit ideea să se inspire din literatura pe care a citit-o tocmai în acel interval de timp. Și anume, Divina Comedie a lui Dante Alighieri, Legenda lui Icar din mitologia greacă și romanul Al treilea polițist al lui Flann O’Brien, al cărui personaj, De Selby, un excentric filozof și om de știință, i-a inspirat chiar primele două acte omonime.
Așadar, De Selby (Part 1) este piesa ce deschide discul. Acordurile line ale chitarei clasice ne introduc într-o atmosferă intimă. Hozier cântă in falsetto, amplificând sentimentul de conectare profundă. Versurile (în engleză și irlandeză) ne amintesc de acele stări de tristețe și neputință care ne pot cuprinde uneori. Dacă ne lăsăm pradă acestora, riscăm să pătrundem într‑un tărâm atât de chinuitor încât „inspirăm deznădejdea din aer”, iar bezna care ne înconjoară, din perspectiva noastră e „atât de adâncă, încât nici Dumnezeu dintru începuturi nu ar fi putut-o suporta”.
E adusă în discuție și ideea de introspecție, de a te cunoaște pe tine însuți în contextul unei lumi pline de superficialitate și provocări exterioare. („Și să stai nevăzut, sprijinit doar de sinele tău”). În momentele de tăcere și liniște interioară, atunci când nu suntem influențați din exterior, putem experimenta o stare în care mintea și inima noastră să tindă să umple golurile cu gânduri și concepte noi, să ne ajute să percepem legătura noastră cu divinitatea și scopul divin din spatele experiențelor noastre din trecut, dincolo de concepțiile limitative și traumele care ne-au marcat și influențat existența. („Nu aș putea fi mai aproape de Dumnezeu/ Sau de sensul lucrurilor pe care El le-a făcut să se întâmple”)
Urmează De Selby (Part 2), care trece la o sonoritate diametral opusă, una alertă, veselă. Tempoul este susținut de tobe și un remarcabil riff de chitară bas, iar vocea lui Hozier, dublată pe alocuri de corul impunător și sonoritățile maiestoase ale orchestrei de coarde, dă o tușă captivantă tabloului sonor. Textul imortalizează carpe diem-ul într-o poveste de iubire și ne îndeamnă să conștientizăm importanța acelei „clipe sfinte” care ne poate reface întreaga viață. („Lasă tot timpul să se oprească, lasă lumina să plece/ Nu vreau să știu de unde începem și unde terminăm”). Naratorul dorește să se elibereze de perceperea exactă a începutului idilei dar și de neliniștea cauzată de un posibil deznodământ al acesteia. Preferă astfel să trăiască într‑un moment atemporal, oferind partenerei o libertate deplină, fără cea mai mică constrângere, fără promisiuni, clarificări sau confirmări, fără limitele spațiului sau ale timpului și fără acea dâră de lumină ce ar putea aduce vreo claritate sau dezvăluire.
Francesca este în opinia mea cea mai reușită compoziție de pe Unreal Unearth. Tușeurile ușoare ale claviaturii și riff-ul discret și plăcut al chitarei electrice evidețiază tonalitatea caldă cu care Hozier interpretează anumite pasaje. Acestea alternează cu refrenul, unde ascultătorul este învăluit de o vibrație înaltă în pulsațiile tobelor și a vocii puternice a lui Hozier, care reușește să treacă într-un registru mai înalt cu o naturalețe uimitoare, într-o manieră care mi-a adus aminte de James Dean Bradfield, vocalistul band-ului galez de rock alternativ Manic Street Preachears.
Textul e inspirat de poemul Infernul din Divina Comedie, scrisă de Dante Alighieri. Francesca (da Rimini) a fost o nobilă din secolul al XIII-lea, care a avut o relație amoroasă cu fratele soțului ei, Paolo.
În Divina Comedie, Dante o întâlnește pe Francesca în al doilea cerc al Infernului, Luxuria, rezervat păcatului de adulter. Francesca și Paolo sunt condamnați să plutească etern în vârtejul unei furtuni, simbolizând lipsa de control și de stabilitate, ca pedeapsă pentru adulterul lor. Francesca îi povestește lui Dante cum și-a pierdut viața, fiind ucisă de soțul gelos, când a fost prinsă în timp ce avea o relație cu fratele acestuia.
Iar în melodia lui Hozier, Francesca mărturisește că, dacă ar putea da timpul înapoi, ar face aceeași alegere. Și-ar asuma astfel încă o dată frângerea inimii și dragostea interzisă, indiferent de consecințele tragice pe care le-ar implica. Așadar, iubirea ei pentru Paolo e atât de pasională, de intensă și de profundă, încât Francesca nu ar da înapoi sub nicio formă, chiar și în fața unei pedepse veșnice în Infern. („Deși știu că inima mi s-ar frânge. Le-aș spune: «Puneți-mă din nou în acea situație». Aș face-o din nou.”)
I, Carrion (Icarian) este o baladă folk rock a cărei muzicalitate m-a dus cu gândul la Simon and Garfunkel. Chitara acustică și orchestra de coarde rezonează perfect cu vocea caldă și delicată a lui Hozier, iar sound-ul rezultat umple pur și simplu de frumos ascultărorul.
Textul face referire la mitul lui Icar. Conform legendei din mitologia greacă, Icar și tatăl său Dedal, un maestru constructor și inventator, sunt închiși într-un labirint de regele Minos. Dedal reușește să confecționeze aripi din pene lipite cu ceară pentru el și pentru fiul său. Îl sfătuiește apoi pe Icar să nu zboare nici prea aproape de mare, pentru că apa i-ar putea distruge aripile, dar nici prea aproape de soare, unde căldura i-ar putea, de asemenea, distruge aripile. Cuprins de euforia zborului, Icar ignoră avertismentul tatălui său, se înalță tot mai sus, ceara se topește, aripile se dezintegrează, iar el se prăbușește în Marea Egee și moare. Povestea ne îndeamnă să căutăm să fim echilibrați în mai tot ceea ce întreprindem, să nu coborâm prea mult nivelul încrederii și respectului pentru noi înșine, adică să fim atât de modești încât să ignorăm stima și iubirea de sine, dar nici să ne înălțăm pe sine într-atât încât să ne lăsăm pradă trufiei, uitând de smerenie.
Revenind la versurile lui Hozier, acesta cântă despre o poveste de iubire care îi poate da energie, încredere de sine, îl poate elibera de greutățile și grijile lumii, dar, în anumite situații mai dificile, îi poate induce și teama de a se prăbuși și de a fi apoi părăsit. („Nu am aripi, iubire, niciodată nu voi avea,/ Plutind peste o lume pe care tu o porți pe umeri.”). Finalul piesei adaugă o emoție puternică datorită rugăciunii prin care cere ca persoana iubită să rămână lângă el și într-un posibil moment de cădere. („De-ar fi să mă prăbușesc într-o zi / Doar atât mă rog, să nu te îndepărtezi de mine”)
Eat Your Young are un ritm revigorant, antrenant, optimist. Dacă vocea jucăușă a lui Hozier din primele secvențe aduce mult cu cea a lui Moby din hitul său Honey, sound-ul vesel și energic, dublat de un timbru vocal distinctiv și capabil să transmită atât de multă emoție, cum este cel al lui Hozier, ne aduce aminte de The Cure – o trupă emblematică a rockului alternativ britanic – și de al ei legendar solist vocal Robert Smith.
Versurile sunt inspirate de cercul al treilea din Infernul lui Dante, lăcomia. Aici cei condamnați pentru nesațul lor sunt forțați să privească în jos și să vadă sacii de aur pe care îi poartă în jurul gâtului lor, fără posibilitatea de a-i atinge. Aceasta subliniază modul în care au căutat în viața lor să acumuleze bogății doar pentru ei înșiși.
Titlul Eat Your Young, împreună cu tot textul cântecului, e o metaforă cu sens profund care sugerează imaginea unei lumi în care oamenii sunt dispuși să sacrifice principiile morale și să intre în conflicte, lupte, chiar războaie, pentru putere și profit financiar („Trebuie să facem bani, indiferent care ar fi urmările”). Acestea au, desigur, un impact brutal asupra mediului și generațiilor viitoare. („A pune pe masă alimente cumpărate cu bani obținuți din comerțul cu arme/, E o cale rapidă și sigură de a mânca viitorul tinerilor”).
Who We Are este un cântec ce induce ascultătorului o emoție puternică, răscolitoare. Vocea blândă a lui Hozier, cu al ei ton plăcut și melodios, și forța cu care acesta interpretează refrenul, impresionează în egală măsură. Instrumentația e dată de o progresie simplă și lentă a pianului, care introduce o textură bine ritmată în pulsațiile tobelor. Versurile sunt inspirate din cercul al cincilea al Infernului, cel al furiei și al mâniei, unde Dante a fost întâmpinat încă de la intrare cu amenințări. Asta l-a determinat să se întrebe cine e cu adevărat și dacă va reuși să scape de chinul veșnic al acestui păcat.
Tema narativă din Who We Are este despre pierderea iubirii, regăsirea de sine și dificultățile înțelegerii întru totul a unor situații greu de îndurat cu care viața ne pune față în față uneori. De cele mai multe ori, doar după ce am pierdut iubirea, realizăm pe deplin cât de neprețuită a fost aceasta. Ne confruntăm apoi cu sentimente de învinovățire de sine având convingerea că nu am fost suficient de buni, că persoana dragă nu ne-a putut păstra pentru că „alunecam ca apa” printre degete și împungeam ca un cuțit până și mâna divină protectoare („Hristoase, strânge‑mă ca pe un cuțit”)... Ne vine foarte dificil în acele momente să ne acceptăm pe noi înșine exact așa cum suntem, cu toate imperfecțiunile noastre. Dar în cele din urmă, trebuie să ne însușim lecțiile din situațiile în care am greșit flagrant, să căutăm și beneficiile ascunse ale întâmplărilor nefericite care ne-au marcat, beneficii ce ne-ar putea chiar spori tăria de a ne continua călătoria noastră prin această lume.
O altă compoziție plină de melodicitate e Unknown / Nth. Vocea delicată a lui Hozier e însoțită în cea mai mare parte a acestui moment muzical de riff-ul reconfortant al chitarei electrice, generându-se o atmosferă liniștitoare, ca într-un cântec de leagăn.
Versurile sunt inspirate din cel de-al nouălea cerc al Infernului lui Dante, cercul trădării. Aici păcătoșii sunt prinși între ghețuri, ceea ce ar putea simboliza o izolare emoțională într-o stare de necunoscut sau de sentimente neînțelese.
Hozier își mărturisește sentimentele pe care le are pentru fosta sa iubită, în ciuda despărțirii. Menționează că ar fi dispus să parcurgă o distanță semnificativă doar pentru a accepta și a înțelege adevărata natură a persoanei iubite, asumându-și chiar și o posibilă nouă „rănire” sau o conștientizare dureroasă. („Aș merge atât de departe, doar ca să te cunosc în sfârșit, chiar dacă asta m-ar răni”). Unii psihologi susțin că partenerul de cuplu oglindește cel mai bine trăsăturile noastre. Așadar, cunoscându‑l mai bine pe acesta, vom reuși să ne cunoaștem mai bine și pe noi înșine în perspectiva propriei desăvârșiri și a sporirii celei mai importante forme de iubire posibile, iubirea de sine, a sinelui adevărat, plămădit după chipul lui Dumnezeu și nu a celui condus de orgoliu, vanitate și patimi.
First Light e melodia venită să marcheze sfârșitul călătoriei muzicale prin cele nouă cercuri ale Infernului, printr-o ieșire la lumină. Odată cu aceasta se închide și albumul Unreal Unearth. Acordurile domoale și limpezi ale chitarei clasice evidențiază perfect vocea rotundă, caldă, plină și atât de încântătoare a lui Hozier. Tabloul general este unul plin de culoare și de promisiuni, mai ales în porțiunile în care vocea principală intră în dialog cu un cor de voci secundare, dublat de orchestra de coarde. Această construcție muzicală o putem întâlni frecvent și în creațiile grupului britanic de rock alternativ Muse.
Versurile evocă metaforic imaginea unui nou început, asemenea momentului magic al unui răsărit în care culorile cerului explodează iar natura prinde viață. „Cerul izbucnește în nuanțe aurii și ruginii/ Culoarea erupe, îmi umple cupa/ Soarele răsare”
Compozitorul se întreabă dacă nu cumva trecutul său nu a fost altceva decât o experiență profundă și intensă, menită să-l pregătească pentru acest minunat restart. „Ca și cum mi-am trăit întreaga viață / Înainte de această primă lumină”.
First Light e o imagine poetică a prețuirii și a recunoștinței pentru fiecare zi care ne e dăruită și un îndemn de acceptare atât a luminii, cât și a întunericului, cele două alternând deloc întâmplător în viețile noastre.
Fiecare dintre cele nouă cercuri ale Infernului (prin care a călătorit Dante împreună cu călăuza sa, poetul antic Virgil) l-a inspirat pe Hozier în scrierea unei piese. Pe lângă melodiile pe care le-am menționat deja, First Time e inspirată din primul cerc – Limbo, al celor nebotezați, Damage Gets Done din cercul al patrulea – al avariției și risipirii, All Things End din cercul al șaselea – al ereziei, Butchered Tongue din cercul al șaptelea – al violenței și al bestialității, Anything But din cercul al optulea – al fraudei.
În rândurile de mai sus, am încercat să creionez câteva repere sonore ale albumului Unreal Unearth, pe care vă invit să-l descoperiți în întregime. Pe parcursul celor 16 acte, totalizând circa 1h și 2 min., Hozier se dovedește a fi într-o mare formă muzicală. Interpretarea sa vocală este una remarcabilă și distinctivă. Flexibilitatea vocii sale îi permite să atingă tonuri variate, de la cele pline de pasiune și intensitate, până la cele fragile și delicate, și să transmită astfel auditoriului o gamă largă de emoții. Expresivitatea și farmecul aparte al vocii lui Hozier sunt bine scoase în evidență de instrumentația pieselor albumului, dată în principal de riff-urile melodioase ale chitarei clasice și electrice, adesea îmbinate cu aranjamente orchestrale complexe. Desele schimbări de tonalitate, de ritmuri și de instrumentație, contribuie la realizarea unei experiențe auditive captivante.
Unreal Unearth reinterpretează sonor mituri, legende și povestiri din literatura clasică, conectându-le cu aspecte contemporane, versurile reflectând profunzimea emoțională, intimitatea și vulnerabilitatea, tristețea, neputința, învinovățirea de sine, introspecția și conexiunea profundă atât cu sinele cât și cu cei apropiați. Sunt abordate păcatele primordiale (adulterul, lăcomia, trădarea, violența fizică, avaria, risipirea, nelegiuirile etc.) din perspectiva modernă a vremurilor noastre. E adus în discuție principiul dualității, al echilibrului, nu numai în viața de zi cu zi, ci și în relațiile amoroase. Dragostea este surprinsă în ipostaze multicolore, de la o iubire interzisă, la una pierdută, dar și la dorința de a rămâne oarecum conectat cu persoana dragă, chiar și după despărțire.
Unreal Unearth este un disc echilibrat, cu compoziții bine lucrate, la realizarea cărora și-au adus contribuția numai puțin de patru producători, printre care am fost plăcut suprins să întâlnesc și numele unui român, Sergiu Gherman. Acesta a contribuit la producția a opt din cele 16 compoziții ale albumului. În vârstă de 34 de ani, originar din Oradea, Sergiu Gherman a mai produs și pentru alte nume importante, cum ar fi: SZA, H.E.R., Kendrick Lamar, La Familia, GuessWho, Smiley... O mențiune specială ar fi pentru L.P.-ul Mr. Morale & The Big Steppers, al rapper-ului american Kendrick Lamar, laureat al categoriei „Cel mai bun album rap” la premiile Grammy pentru anul 2022, românul Sergiu Gherman făcând parte din echipa de producție a discului.
În vreme ce albumele sale anterioare Hozier (2014) și Wasteland, Baby! (2019) s-au dovedit extrem de promițătoare în ceea ce privește calitatea, farmecul și unicitatea muzicii lui Hozier, Unreal Unearth reprezintă împlinirea deplină a acestor promisiuni, cu un Hozier la superlativ ce pare că a atins un vârf al creației sale, foarte dificil de depășit în viitor. Rămâne de văzut dacă muzicianul irlandez va reuși să ne contrazică.