POEZIE

Dragoș Cosmin Popa
redactor la revista Littera Nova, Madrid

Kotys


şi iată-mă lipit de mâinile tale, Kotys
cu argila căutându-mi o formă potrivită
căutându-mă în memoria acestui pământ
după toate aceste anagrame
în care pântecul tău
mi-a căutat urma
acum că m-ai găsit
adună-mi resturile
şi naşte-mă



în spatele lui Chirico


în spatele manechinului
fire dezlegate şi cordoane s-au legat de pământ ca un rău necesar
cutii nedeschise şi hârtie pentru ambalat amintirile
libere ca un gaz toxic
care nu se mai diluează niciodată
pânze peste pereţi care servesc pentru a-ţi ascuţi unghiile
oameni fără chip, fără nume, iubiri anonime, capricii
o inimă mare care a zdrobit coastele într-o mansardă alungită
alte câteva zâmbete pietrificate în ultima silabă
se hrănesc cu neamul îndărătnic care vine din lume
realitate crudă, lăsată de izbelişte
manechinul îşi plânge adesea talentul de a omorî tot ceea ce atinge
sau ce a mai rămas din frumuseţe
cu toate că se surprinde când o întâlneşte şi surâde la fel ca după o victorie
lacrimile ei sunt de mărimea unui bărbat, doi sau trei, a unei tăceri
sau a unui vis întins pe şevalet
manechinului îi lipsesc braţe cu care să îmbrăţişeze
şi urăşte florile când se usucă
un frig necunoscut aduce mai devreme toamna
sunt flori încă proaspete afară
sunt arbori cu mâini şi aşchii sub covor
sunt vise care încă par vii
vise şi cuţite


dedublare


nu puteam
să mă ridic atât de brutal
deasupra unui gând
şi să-l absorb cu nările
făcute pâlnie
să mă joc în jurul tău
de-a v-aţi ascunselea
ca un motan care îşi înfige ghearele
în scaunul de piele cu care tocmai ai fuzionat
pâna când mintea mea dispersată
percepe că realitatea e alta
şi că de fapt zâmbetul tău
e acoperit de o cămaşă imaculată
cu mânecile pe dos
şi gândurile legate la spate
şi că totul e o minciună
ne-am întâlnit doar întâmplător
şi ştii că suntem doi nebuni
așezaţi faţă în faţă într-un tren
care a oprit
la ultima staţie



peisaj de călătorie în doi timpi


fire de sticlă
coboară din cerul funebru,
calătorii asistă la loviturile repetate ale ploii
printr-o peliculă fumurie,
privesc printre călători
reflectarea mea pe un geam,
pe o autocolantă
cu reclamă la mâncare pentru câini,
o văd transparentă,
ca o instantanee de-a lungul timpului,
de-a lungul nimicului
şi singure
privirile noastre se întâlnesc,
în acelaşi punct
în care un vagabond
coboară din tren