PROZĂ

Alexandru Moraru
eseist, prozator, dramaturg

Deruta[1]

Mischie l‑a pironit cu privirea‑i ştearsă, golită de orice dorinţă, însă cucerit de planurile lucrative ale celuilalt. În ciuda sentimentului premonitoriu legat de alternativa de a nu‑şi mai revedea calul, Suru nădăjduia să‑l reîntâlnească, curând, pentru a demara campania agricolă. Speranţa asta îl menţinea, de altfel, într‑o etapă psihică acceptabilă, deşi unele accente de disperare îşi făceau deja simţite prezenţa. Comparativ cu el, Mischie nu avea niciun proiect, nicio schemă – nimic. Vegeta la cheremul timpului dizolvant şi, mai ales, al nopţii în căuşul căreia se culcuşise mereu ca într‑un scut placentar. Atinsese o fază în care indiferenţa se amesteca perfect cu inacţiunea, cu regresul oricărui gest având la bază iniţiativa. Trăia în carapacea lui şi nu voia să dea şi să primească ofrande. Haloul cu care se înconjurase îl izola de lume, amplificându‑i potenţialul defensiv pe care, instinctiv dar şi conştient, şi‑l construia întruna. Chiar condamnat, omul din faţa sa poseda un ascendent asupra lui, iar el nu deriva din necunoaşterea stării sale reale, ci din premisa acţiunii. Capitol la care Mischie era complet deficitar, întrucât nici măcar nu se gândise la întreprinderi menite a‑i antrena latenţe productive semnificative. Stadiul larvar fusese atins pe nesimţite, devenind a doua natură clădită pe un prag submers al eului lezat, martelat deopotrivă de ignoranţa semenilor şi de efectul bolii.

Cu un ceas înainte de masă, a apărut Cahniţă. Era palid şi mergea împleticit, ca un ins ce trăsese serios la măsea. S‑a lungit în pat, după ce‑a muşcat dintr‑un biscuite scos din sertarul noptierei. „Naiba ştie, m‑a lovit o senzaţie de leşin. Dacă eram diabetic, juram că traversez o criză de hipoglicemie. M‑a luat cu sudori şi tremurături”.

Suru a intenţionat să deschisă gura, însă l‑a potopit tusea. Când i‑a trecut, s‑a ridicat în cot şi a înlăturat pătura cu un zvâcnet al piciorului. „Apăi, aşa păţesc şi eu, domnule ziarist. Da’ mă şi astup, n‑am aer. Şi mă ţine o apăsare la piept, de crezi că‑s la teasc! Da’ vine acuşica primăvara… şi atunci se curăţă atmosfera. Ies la semănat, ard de neastâmpăr să aleg sămânţa. Alung eu boala, o să vedeţi. Şi domnul Mischie mi‑a spus c‑o să mă fac bine”.

Cahniţă a zâmbit forţat şi a dat aprobator din cap. „Normal că te lecuieşti. Ai gospodărie, acolo trebuie mână de bărbat. Medicina a progresat mult şi rezolvă orice caz. N‑ai văzut ce aparate au? Tot mai grozave. Aşa că nu‑ţi fă probleme”. „Da’ de ce n‑am putere? Ostenesc din orice. Şi dacă duc o vadră cu apă, suflu ca un hăituit”. „Te vindeci, nu te speria. Ai încredere, nu te poţi înzdrăveni cât ai bate din palme. Să nu‑ţi pierzi speranţa niciodată, oricât ţi‑ar fi de greu”. „Aici, aveţi dreptate. Şi dom’ Mischie mi‑a spus să fiu tare, să nădăjduiesc. Apăi, cum o vrea Dumnezeu. Iacă, eu nu fumez, nu beau… Numa’ la dârvală m‑am cam întrecut cu măsura. Nu mă laud, însă mă pricep şi la alte meserii, şi oamenii mă cheamă să le dreg ba una, ba alta… Astfel că vremea de odihnă nu mi‑a prisosit. Taică‑meu, fie iertat, avea o vorbă: «Din muncă nu moare nimeni, numai din lene se moare.» Am câştigat binişor, de ce să mint. De aia vreau să încep robota, că statul ăsta miroase doar a pagubă. Înţepenesc şi ruginesc aici, dacă nu mă mişc”.

Mischie bâjbâie cu braţul şi găseşte pernuţa căzută lângă dormeză. Cu gesturi automate o pune din nou peste ureche, ca pe un amortizor, deşi în cameră e linişte deplină. Apasă butonul ceasului şi vede că e ora 6 dimineaţa. Îşi repoziţionează plapuma şi, întins pe spate, rămâne în continuare cu ochii deschişi. Era într‑o zi de joi, când l‑a vizitat iarăşi Anda. L‑a găsit în curtea interioară, pe bancă, sub copertina tapată de razele unui soare anemic. Ca de obicei, i‑a adus suc şi fructe, plus câteva reviste şi o carte de beletristică. Apariţia ei l‑a bucurat, fusese ca un strop de lumină binefăcătoare străpungând o mare de întuneric dens, covârşitor. Tocmai isprăvise o discuţie în contradictoriu cu un pacient, care l‑a obosit şi l‑a deprimat în egală măsură. De aceea i‑a salutat venirea ca pe o izbăvire, oferindu‑i un intermezzo plăcut în monotonia şi stereotipia vieţii de spital. Au abordat teme diverse, depănând şi amintiri din perioada travaliului comun la sere, minus episodul nefast şi datorită căruia se afla în postura de locatar al clinicii. Anda ocolise subiectul cu dibăcie, insistând pe aspectele inedite şi amuzante ale cooperării lor şi care s‑au succedat destul de des în decursul timpului. Apoi, s‑a lansat în consideraţii vizând perisabilitatea existenţei, esenţa ei vremelnică, efemeră. Ajunsă în acest punct, o paloare de tristeţe i‑a invadat chipul până adineauri senin. Oscilarea bruscă de la o extremă la cealaltă l‑a surprins pe Mischie, care a decelat în ea nu doar o simplă modificare de dispoziţie, ci ceva mult mai serios. Era un viraj atitudinal la originea căruia stătea, după toate probabilităţile, o traumă interioară intensă şi veche, refulată îndelung şi ţâşnită uneori la suprafaţă cu presiune copleşitoare. Abia atunci, în clipa aceea, s‑a produs revelaţia. Femeia asta etala simptomele unei profunde nefericiri. Legate cap la cap, unele întâmplări ale trecutului, având‑o ca protagonistă, îi întăreau impresia. În ziua aia, Anda i s‑a părut complet schimbată. Mimica şi gestica ei degajau o aură de amărăciune şi de resemnare imposibil de camuflat.

În momentul acela, Mischie s‑a întrebat, pentru întâia oară, dacă nu cumva era şi ea suferindă, purtătoarea vreunei afecţiuni a cărei gravitate o ţinea secretă? Căci numai aşa se explicau labilitatea afectivă, aerul melancolic şi subitele pendulări temperamentale. Sigur, dăinuia şi putinţa de‑a se înşela, însă persista un element care îi susţinea neîndoios supoziţia. Dacă starea ei ar fi fost legată exclusiv de viaţa intimă, conjugală, reîntoarcerea soţului din străinătate ar fi trebuit s‑o remonteze, să‑i redea echilibrul sufletesc perturbat în răstimpul lungii sale absenţe. Dar, iată că lucrurile nu stăteau deloc aşa. Repatrierea lui, nu numai că n‑a redresat‑o, ci, din contră, i‑a adâncit şi mai evident tristeţea – caz în care, logic, Mischie nu putea trage decât o singură concluzie: Anda era bolnavă. Psihică sau trupească, durerea o însoţea pretutindeni, vie, grea, în ciuda străduinţei necurmate de a o masca. Pe urmă, îndoiala i‑a spulberat din nou argumentele. Anda arborase mereu aceeaşi ţinută de când o zărise prima oară: expresie mohorâtă, ton sever şi reacţii imprevizibile secondate însă, de regulă, de finalizări pozitive. Cu alte cuvinte, Anda „lătra” uneori în exces, dar nu „muşca”. Era metoda ei de a se menţine şi de a se impune în raporturile cu ceilalţi, felul ei particular de a fi şi care o prindea bine. Mischie realiza că, cu cât încerca să pătrundă dincolo de aparenţe, cu atât se împotmolea în smârcul presupunerilor, încât deruta îi sporea şi mai vârtos. Ce era adevărat şi ce nu din toată povestea asta?

La plecare, Anda l‑a sărutat pe obraz şi i‑a dat adresa, spunându‑i că, la ieşirea din spital, să‑i facă o vizită. Surprins, Mischie i‑a promis că o va căuta, apoi a condus‑o la poartă, unde şi‑au luat rămas‑bun. A revenit sub copertină, dar, în răstimp, locul pe care stătuse trecuse în posesia altuia. A găsit o bancă în partea opusă a curţii şi s‑a aşezat. La câţiva paşi de el, frunzele crestate ale filodendronului uriaş împrospătau priveliştea, lucind în bătaia luminii strecurate de sus. Înfăşurate pe trunchi, nervurile crescuseră groase şi lungi, aducând cu lianele din jungla tropicală. Lângă hârdăul enorm se afla o lădiţă metalică, de culoare bordo, conţinând o plantă înaltă şi fragilă, legată de un ţăruş înfipt în pământ. În general, perimetrul adăpostea destulă verdeaţă, menită a alunga oricât monotonia unei imagini în care predominau albul zugrăvelii şi griul pardoselii crăpate pe alocuri.

Despărţirea de Anda i‑a lăsat un gust aparte. Retragerea ei fusese oarecum intempensivă, ca şi cum s‑ar fi scuzat că‑l deranjează sau că‑l oboseşte excesiv cu prezenţa ei. Tot timpul trăise senzaţia că femeia îi ascundea ceva şi că, timorată ori speriată, nu găsise curajul să‑i mărturisească. În orice caz, comportamentul ei îl intriga şi‑l provoca totodată, răpindu‑i liniştea şi amplificându‑i truda introspectivă. Plonjonul în propria‑i interioritate îi releva din ce în ce mai pregnant un fapt pe care nu‑l luase niciodată în calcul, refulându‑l automat în fosele subconştientului. Se temea să se gândească la el, darămite să‑l mai şi numească, fiindcă avea o determinare precisă şi, cel puţin deocamdată, intra în coliziune cu sensibilitatea‑i bulversată. Încât, rămânea şi pe mai departe cu sine însuşi, cu angoasele şi spaimele sale zămislite constant din giulgiul întunericului al cărui fiu credincios devenise. Era o adopţie nedorită dar şi benefică, un gen de simbioză reciproc avantajoasă şi extinsă pe durată neprecizată.

^[1] Fragment de roman