RESTITUIRI

PORTRET DE SCRIITOR:
Ioan Moldovan

 „Îndeletnicirile mele aceleași fierb laptele/ aprind țigările mă uit prin viață și prin tingiri” (Sfârșit de an, în Tratat de oboseală)

Textul de față nu va fi unul de critică, de analiză a poeziei lui Ioan Moldovan. Nu voi formula judecăți estetice privind creația sa. Și atunci de ce mă aflu în treabă? Răspunsul este unul simplu. Inițiativa redacției revistei Arca, anume aceea de‑a asuma provocarea, după ce tu însuți ai fost „prins” într‑un portret, mă obligă, dar în același timp îmi oferă plăcerea de‑a răspunde pe măsură. Cel ce stă acum în atenția mea, bine fixat în reticul, este omul: redactorul de revistă literară, cronicarul subtil de poezie, managerul cultural, prietenul și – totuși! – Poetul Ioan Moldovan.

„E foarte frumos, foarte bine mă simt/ minunat/ Deseori ajung în luminile clare și surâd cu îngăduință/ E minunat, pe cuvânt/ Vino și tu să aruncăm o cheie albă în râu” (O cheie albă, în Insomnii lângă munte, 1989) părea să mă îndemne și pe mine Ioan Moldovan, la puțină vreme după ce ne‑am cunoscut, aici, la Oradea, el venind din Maramureș, unde fusese dascăl, pentru a întregi redacția revistei Familia. Eram solidari, truditori pe țărmul acelorași amăgiri sau iluzii – literatura – doar că el se afla deja la cel de‑al treilea volum de versuri, cu o cotă în plină ascensiune, după o ucenicie în selecta redacție a Echinoxului, laboratorul în care s‑au distilat cei mai mulți poeți și prozatori ardeleni ai generației ’80. Prima impresie n‑aș putea spune că m‑a dat pe spate. Face parte din categoria celor care sunt stânjeniți de atenția inșilor din jur, mai degrabă stingher, fără aplombul conversației pe orice temă, rezervat în a formula puncte de vedere tranșante, fără posibilitate de retur, mulțumit să asculte, afișând un zâmbet amabil, având capul puțin înclinat, ca și când ar urmări ceva cu atenție, gata să râdă la o glumă bună, sau, dimpotrivă, să lase bărbia în piept, fără vreun cuvânt, dar dând semnalul că nu poate fi nici vorbă de așa ceva. Rar l‑am văzut atins de enervare și niciodată vituperând. Echilibrat, bonom (un apropiat îl numea Ivan Blajenâi), senin, poate induce falsa impresie a nepăsării de oricine și de orice. O distincție cum puțini au, îl particularizează și‑l ferește aproape de fiecare dată de șarjele proștilor, or de riposte îngâmfate. Din toate aceste motive, Ioan Moldovan impune prin a doua impresie. Mai apoi se conturează în mintea celui dispus să‑i observe imaginea unui om de rasă, uluit fiind, pe măsură ce trece timpul, să constați că ți‑e dat să cunoști și să fii în preajma cuiva care, printr‑o sintagmă uzuală și uzată, te îndeamnă să‑ți zici în gând – „Uite, un om deosebit!” sau ceva mai elitist – „Uite un spirit rafinat!”.

Când stai de vorbă cu el, mai mult decât într‑o conjunctură sau pentru a face să treacă timpul, nu ți‑ar trece prin cap că a jucat fotbal în perioada pubertății, ba chiar că a cochetat cu performanța, ca junior al lui „U” Cluj. Dimpotrivă, ai fi gata să juri că a fost omul lecturilor de dimineața și până seara, fiind prins de părinți citind sub plapumă, cu lanterna aprinsă, mult după miezul nopții. Căci poetul Ioan Moldovan nu se bucură numai de inspirație, ci se bazează pe o cultură (nu doar poetică) cum puțini pot etala, dar fără a face nicio clipă paradă.

„Domnul acesta fără grabă/ în parc, pe puntea subțire, la cafenea/ cu capul său masiv cioplit cam din topor/ înghite timpul din preajmă și lasă goluri care înverzesc/.../ Domnul‑făr’‑ de‑grabă/ Domnul de fontă (Ocupantul, în Arta răbdării, 1993), iată un fragment dintr‑un poem ce închide în el, cu discreție și‑o infinită afecțiune, esența relației de prietenie aparte ce i‑a unit pe Ion și mult mai vârstnicul coleg de redacție, timidul, mereu îngânduratul și hirsutul (pentru neaveniți) Crăciun Bejan. Este doar un eșantion dintr‑un arhipelag al prieteniilor ce‑l au în centrul lor pe cel ce a adoptat camaraderia ca un mod de a exista laolaltă cu cei ce l‑au făcut și îl fac să trăiască împlinit. Căci prietenia este o exigență mai severă ca oricare alta atunci când vine vorba de‑a împărtăși viața, de‑a nu te închide într‑un sine acrit și vulnerabil, incapabil de a vibra la atingerile bucuriei și la acroșajele plăcerilor de tot felul. Iar Ion deține ceea ce am putea numi esprit de finessse, adică o anumită artă a colocvialității, o iscusită și o bună așezare a nuanțelor atunci când întâlnirile trec peste pragul unor fulgurante joncțiuni, transformându‑se în inubliabile ospețe de idei, păreri încrucișate și polemici agrementate cu remarci fine și cu îmbrățișări candide. Fără a deborda în exultanțe înmărmuritoare și fără a fi expert în bufonade ilariante, poate fi în schimb companionul ce dă alură memorabilă unei seri petrecute în jurul unei mese, dând ghies unor jonglerii intelectualiste, fie făcând haz de necazul nostru fatal‑mioritic, fie celebrând bucuriile simple ale spiritului pârdalnic. Mai degrabă tonic decât elegiac, Ioan Moldovan e capabil, în calitate de conviv, să râdă cu poftă și să se întristeze sau chiar să se supere când ceva îi contrazice flagrant percepția bunei cuviințe.

O anumită timiditate, specifică oamenilor care, la limită, se pot rușina de nerușinarea altora, îl determină pe cel portretizat aici să se abțină la a emite judecăți morale ori de câte ori cineva se poate bucura de circumstanțe atenuante. Aceasta mi se pare a fi o formă aparte de bunătate, de generozitate netrucată într‑o lume a sancțiunilor răstite și fără drept la replică, în același timp exprimându‑ți clar dorința de‑a rămâne umil, un ins oarecare, o Zidire cu totul insignifiantă: „Litera nu mi se leagă de literă/ și scrisul dă dovadă/ de ce a mai rămas în creuzet pe pământ/ și nu mai poate să ardă/ un pic./ Doamne, pentru Tine nu‑i un secret:/ sunt ceea ce sunt – mai nimicul” (Seară, în Tratat de oboseală, 1999). Oboseala pe care o simte poetul e provocată de‑o inocență ce nu se vrea devorată de lumea fără prihană. Spectacolul dezolant mâhnește și demobilizează: „Nici eu, dragă domnule Vincent, n‑am dificultăți/ cu exprimarea singurătății, tristeții și absurdului/ mai ales vineri seara, când scribul a fugit în lume/ și uit tot ce n‑am vrut să uit/ sau tot ce‑am vrut să nu uit” (Luni de martie, în Tratat de oboseală, 1999).

De când îl știu, i‑a repugnat calitatea de șef. Poate că perioada cea mai puțin fastă din biografia lui este reprezentată de anii în care a fost directorul Direcției pentru cultură. Stingher, implauzibil, căutând să fie cât mai absent, având noduri în gât cu ocazia festivismelor de tot felul. Indicele de autenticitate, de armonie a sinelui sunt date de arta de‑a încovoia instinctul puterii, de‑a ține sub control sever trufia. În lipsa acestei inhibări drastice a ego‑ului hipertrofiat poetul se expune unui pericol mortal. Sensibilitatea lui se solidifică, iar ființa se crispează și se ofilește. Porunca anihilează inspirația, iar „măsurile administrative” au efectul unui pârjol în zona gândirii libere. Din fericire, „mandatul” a fost scurt, iar daunele ivite, repede resorbite. „Nu e timp nici pentru citit nici pentru prezență/ am nimerit într‑un loc contondent/ în interioarele nebune// Datornicii îmi plătesc într‑ascuns datoriile/ și mai dau pe deasupra un ospăț/ minciuni, țâțe mari neînțelepte împodobind vânzătoarele/ de maimuțe// Stau să‑mi aduc aminte: o apă provocatoare/ constructorii duși în exil/ spaime și câini la discreție” (⁂, în Interioarele nebune, 2002). În ceea ce privește lunga perioadă de exercițiu în calitate de redactor‑șef și director al Familiei (1990‑2020), aici nu poate fi vorba de vreo incompatibilitate, de ceva scos din firesc, ci de un exercițiu managerial în consonanță cu competențe aflate în expresia lor maximă de aplicabilitate. Fără morgă, fără scrâșneli, fără slavă deșartă, pur și simplu, firesc. Ioan Moldovan a fost capul revistei, nu șeful ei; el a păstorit o redacție, i‑a dat suflu și coerență, nu a ghidonat‑o după bunul plac vanitos. Aici stă diferența dintre făcătură și vocație.

Totdeauna i‑am invidiat tăcerile. Profunzimile unui om și caracterele cele mai tari pot fi probate prin calitatea tăcerilor puse în expresie. Contrapunctice, tăcerile dau sens și construiesc semnificații acolo unde cuvintele pot cădea pieziș sau pot compromite înțelesul. „Tac lumea scade lumina scade și ea n‑am/ pofte de planuri/ listele se adună și ca să nu mai adorm și anul acesta/ îmi micșorez literele deschid fereastra să intre «fumul din cântecul de toamnă al lui Nietzsche»// Nu, n‑are cum să ningă nu poate să ningă n‑are cum/ ninge/ dar pe drum e numai fum/ fumul din cântecul de toamnă/ al oricui” (Al oricui, în Mainimicul, 2010). Niciunde precum în tăcere tristețile nu spun mai mult, învăluindu‑ți creierul, iar poetul știe cum se tace. Iată de ce Ion și‑a șlefuit tăcerile și ni le‑a propus adesea, compensând astfel inutilitatea sau poate chiar lehamitea de‑a vorbi. Prin antonomază, critica l‑a numit Poetul mainimicului.

Iată, s‑a căscat un potop de ani între ziua când ne‑am văzut prima oară, sub îndemnul de a arunca o cheie albă în râu, și cea de acum, în care chiar ceva ultimativ se ține de șotii și șoptește celui dispus să o audă – Gândește‑te la mine! Gândește‑te la mine! O solicitare inconturnabilă, în acord cu fatalitatea condiției umane și cu ecoul răvășitor al vocii Ecleziastului, proclamând deșertăciunea. Nicio scăpare, firește, doar roadele părelnice ale unei vieți, dar mai ales doar poemele capabile să sfideze măcar o clipă consecințele. Într‑un poem din volumul Viața fără lume (2020) Ion i se adresează ei, mai precaut pentru cititori, mai impersonal – Dânsei. Totdeauna s‑a comportat cu maximă delicatețe, atent să nu deranjeze sau, Doamne ferește!, să jignească. Asta ar fi fost, în ce‑l privește, un dezastru, generând o suferință aproape de neîndurat. Așa că... apelul vine de la Dânsa: „Gândește‑te la mine!? Gândește‑te la mine!/ Îmi șoptește Dânsa dintr‑o raia de albine/.../ O vino, odată, străino!/ Măcar să vezi cum m‑a acoperit pământul/ pe toate oasele”(Lumina arsă). Trei ani mai târziu, în cea mai recentă carte apărută sub semnătura lui Ioan Moldovan (Azi), Dânsa are o denominare cât se poate de precisă: „Gândește‑te la mine! Gândește‑te la mine!/ îmi șoptește moartea dintr‑o raia de albine”, pentru ca finalul poemului să fi ușor modificat, dar păstrând intact același simțământ: „Spală‑mă, pune‑mă‑n vasele/ ce poartă pe celălalt mal/ Lumina arsă. Fiece val/ e nedumerit, atroce și elocvent”. Delicatețea nu își mai are sensul. Cititorul poemului se cuvine să știe precis, să nu greșească miza, scontând pe o altă metaforă, asta, firește, fără nicio lamentație, doar din pură complicitate dintre poetul‑om și omul‑cititor.

Aproape că mi‑e teamă să pomenesc faptul că Ion este un om de spirit. Asta pentru că poți cădea facil în frivolitate, astăzi, aducând în discuție o astfel de calitate. Spiritul cuiva nu poate cuibări doar în ironie romantică și nici nu poate ecloza în mediul aseptic al profunzimilor de cleștar. În ce mă privește, mereu am asociat spiritul cu impuritățile pasiunilor, cu slăbiciunile celui ce preferă o lacrimă în detrimentul unui silogism capabil să‑l conducă la adevărul diamantin, ultim, indestructibil. Omul de spirit nu se consideră vulnerabil în proximitatea melancoliei și nici nu transformă în tragedie o sincopă reflexivă. Posesor al unei culturi generale copleșitoare, Ioan Moldovan știe să fie om de spirit fără să‑ți agreseze respectul de sine, fiind cel ce descoperi în arsenalul tău cultural, uneori cu totul neașteptat, intruziunile erorilor de apreciere sau de situare. Trăgându‑ți cu ochiul, pare să te consoleze, asigurându‑te că și el e cam ca tine, că nu trebuie să disperi, că, de fapt, ești buuun, că n‑ar fi niciun motiv să te lași copleșit de complexe. Să ridice piatra doar cel ce se consideră infailibil! „Estimp, în biblioteca noastră județeană/ o mulțime de scriitori lansau o mulțime de cărți/ E o mare răspundere să fii deja lansat/ E o și mai mare răspundere să stai în coloană// Beam votcă/ nu mai vorbeam nimic/ și nici nu ne‑am mai dus atunci acasă// Acum am vrea/ dar rana din lună nu ne mai lasă” (Marți de decembrie, în Multe ar mai fi de spus, 2019).

Autoironic, lipsit complet de emfază, ascuns într‑o modestie lucie, cel mai bine poarte vorbi despre sine Poetul. Portretul pe care și‑l face singur din fuioare de fum sau din rămășițele tuturor zilelor este minimalist, ușor mișcat: „Nici amețit, nici treaz, nici dus cu pluta/ și nici măcar un pic mai demn – un tăietor de unghii – și, hai s‑o spun, lăuta‑mi/ nu‑i altceva; doar lemn! doar lemn!” (Dragă, în Viața fără lume, 2020).

Nu ne‑a legat și nici nu ne leagă o prietenie memorabilă, „dar o lumină alunecă/ de pe fața ta pe fața mea” (folosind versurile blagiene). Și asta nu pentru că nu aș fi vrut eu sau că nu ar fi vrut el, dar n‑a fost să fie. Nu din pricini întâmplătoare, ci din cele ce țin de proiectul de viață al fiecăruia dintre noi. Dar asta nu înseamnă câtuși de puțin că ne‑ar fi despărțit animozități sau incompatibilități de caracter, ori de opinii dintre cele mai diverse. „Combatem bine” sau, dimpotrivă, admirăm, cred, în același interval al faptelor și făptuitorilor de tot felul, fără a avea opțiuni divergente imposibil de reconciliat, cum se spune, într‑un mediu deliberativ. Doar Timp, Timp să fie – Timp în care credem.

Florin Ardelean