LECTURI PARALELE

Doina Adriana Nicolăiță
poetă

Contemplare și transcendere[1]

Sonia Elvireanu este o prezență distinsă și constantă în spațiul cultural actual, prolifică în ipostaze diferite: poet, prozator, traducător, critic şi eseist. Autoarea își continuă transfigurările artistice din volumul anterior, Însoriri în sâmburele liniștii (2022), aducând sub privirea cititorilor o nouă carte de poeme, Privirea... un răsărit (2023).

Poetă și pictor al cuvintelor, textele sale sunt puternic pastelate. Sonia Elvireanu este absorbită de misterul impenetrabil și de un fel de spaimă în fața alterării sacrului „Nu despuia cuvântul de răsărituri” (Gândurile unui pictor, p. 13).

O metamorfozare a privirii și un mod de percepție revelatorie asupra lumii se deslușesc încă din titlul cărții. Contemplația, interiorizarea lucidă, retragerea în solitudini spiritualizate o conduc spre stări de reverie precum în poemele: Înflorire rară, O sărbătoare a gustului, Pe firul orizontului, Cerul dinlăuntru. Poeta redescoperă în plin extaz măreția, înflorirea, răsărirea, urmându‑și tenace „cărarea strălucitoare între lumi”( Pe firul orizontului, p. 68).

Cu migala creatorului și cu extrasensibilități sporite, autoarea surprinde cum în tăceri „iradiază lumină” (Limba tăcerii, p. 17), cum ochiul penetrează nepătrunsul: „Urmezi firul spre ochiul de lumină,/ ai străpuns zidul nu doar cu privirea,// spargi coaja opacă să afli miezul dulce al înțelesului”. (Când înțelesul pare de nepătruns, p. 73)

Își folosește în mod iscusit atuurile, simțul dilatat al vederii cu care identifică forme, reliefuri, distanțe, dimensiuni, culori:

„tot ce vede ochiul trece prin lumină/ ori întunericul din noi, cum pictorul/ își trece privirea prin culoare. (Ce putem spune, p. 74)

„Frumusețea și strălucirea ochilor – în care triumfă, adesea, sensibilizează și inteligența – pot radia asupra întregului chip, înnobilându‑l. Există, așadar, un grai al ochilor, pătrunzător și dens; există, mai cu seamă, o privire a prieteniei și a iubirii, care poate umple, cu tâlcurile ei adânci, răstimpurile, chiar prelungite, ale tăcerii” (G. I. Tohăneanu).

Privirea devine lăcaș al tainei, ochiul surprinde trăiri „scormonind”, „arzând așteptarea” „însingurarea” ca în poemul Privirea din deal (p. 16). Fie că este simbol și instrument al revelației, fie că este o privire reflectată, ca în Privind prin vitrină, atenția este concentrată și condensată în „sâmburele misterului”.

În poemul care dă și titlul volumului, Privirea, un răsărit, se dezlănțuie viu coloristic/ în policromie, puterea de transcendere, de spargere a senzației de impenetrabil și descătușarea deplină a văzului.

Privirea cerului – oglindirea –, privirea de sus reflectată în cea de jos, de dincolo sau de dincoace este cea care face să transpară lumea în proiecțiile vizionare ale poetei. Caracteristic Soniei Elvireanu este abundența simbolismului culorilor ilustrat atât spațial, cât și psihologic, mistic. Pe orice (zid) e „o pată de culoare” care necesită „o pereche de ochi obligându‑te să‑i privești”, (O pată de culoare, p. 24). Actul privirii, îndeaproape urmărit de poetă, presupune un privitor, mai mult sau mai puțin erudit, un obiect al contemplării și un proces de meditație translucidă.

Păsări negre pe pajiște, poemul ales ca subtitlu al cărții, introduce o cromatică originală „negrul infuzat în lumină nu e opac” „sub privirea uimită, culoarea e lumină”... păsările... când se simt privite” se îndepărtează, dar nu dispar”. În poemul corespondent Negru nu e opac se întărește semnificația, încărcându‑se de sensuri.

„Totul se diluează sub raza de lumină”...

„Negrul se luminează printr‑o tușă de culoare”...

„nepătrunsul se destramă precum negrul

peste care pictorul așază o altă culoare,

tot astfel poemul, miezul se luminează de la un grăunte,

intri în cercul vieții, dincolo de vârtejul trăirii”.

Negru poate sugera germinația, originea culorilor, a începuturilor, a impregnărilor. În accepțiunea creștină, culoarea reprezintă participarea luminii create și necreate în procesul creației, sugerând, totodată, structurarea luminoasă a universului.

Sonia Elvireanu folosește culoarea ca o forță ascensională. Negrul – întunericul – pune în valoare lumina, o potențează. Fiecare culoare are valoare spirituală întregind un univers spectral. Albastru, culoare predilectă, apare în imagini diferite: fie degetele sunt îmbibate de albastru și scriu în culori (Însoriri în sâmburele liniştii), din volumul anterior, fie „Un vers poate fi o nuanță rară precum albastru” (O sărbătoare a gustului), sau chiar „piatra albastră a începutului”( Nud pe terasă, p. 64.)

Întâlnim în acest volum motive bine cunoscute creației Soniei Elvireanu: așteptarea, tăcerea/ liniștea, auzul dinlăuntru, singurătatea, întristarea, sufletul călător, peretele/zidul, tainele, smochinul, nisipul, livada de măslini, insula, lumina, umbra, sicomorul, grădina, copilăria, vara, toamna, salcâmul. O lume vie într‑o frenezie creatoare.

Poeta întoarce o „privire adâncă” nostalgică, inspiratoare, spre trecutul mitologic, în poemele Enigme, Timpul zeilor, Teatrul lui Dionysos, Ca marea, Veșmântul zilei. Interferează motive biblice: smerenia de pe munte, Duhul Sfânt, îngerul. Toate induc ideea de transcendere continuă: „Mă duc spre tărâmul făgăduinței,” de la cerul copilăriei la Cerul Prea Înalt.

Impresionează atât forța de transcendere a cărții din planul real, în planul afectiv, al trăirii revelatorii, al tainei, cât și privirea introspectivă, dinlăuntru. Poeta transpune într‑un discurs liric plăcut, delicat, plin de culoare lumea așa cum răsare în privire sa, mereu atentă la reflectarea propriei lumi în privirile cititorilor.

^[1] Sonia Elvireanu, Privirea...un răsărit, Ars Longa, Iași, 2023, 110 p.