LECTURI PARALELE

Doina Adriana Nicolăiță
poetă

O carte de impact[1]

O carte cu un titlu frapant, o poveste tulburătoare despre lupta și învingerea bolii, apărută într‑o colecție care‑și propune schimbarea paradigmei asupra condiției umane, sub îndrumarea bine‑cunoscutului medic neurolog și psihiatru, profesor universitar, Dumitru Constantin Dulcan. Iată toate ingredientele necesare incitării interesului cititorului.

Cartea Sărutul morții. Memoriile și profilul unui pacient neurologic (2023), scrisă de profesoara Gianina Sabău Popovici, se naște dintr‑o experiență traumatizantă, expusă pe viu. Prin actul scrierii inspirate, autoarea își dorește să „arate cititorilor că există speranță în suferință...” ( Motivația). Totodată mărturisește cu seninătate: „nu mi‑am imaginat vreodată că voi ajunge să scriu. Dar adevărul este că scrisul, ca formă de artă, m‑a ajutat să accept situația mai ușor...” Prin urmare, scrisul devine o formă de catharsis.

Titlul cărții Sărutul morții trimite, din start, la o experiență limită, omul în fața bolii necruțătoare, a suferinței insuportabile, a morții iminente.

Motourile alese sunt atenționări pline de învățături: „Lucrul cel mai important este călătoria, nu destinația”(Robert Anthony), „Fii curajos! Asumă‑ți riscuri!” (Paulo Coelho), „Călătoriile – te lasă fără cuvinte, apoi te transformă în povestitor”(Ibn Battuta).

Dedicația pare profetică, „...Lui (David) aș vrea să‑i dedic această carte, însoțită de sfatul de a avea un stil de viață cât mai curat (...) să te întorci cu toată ființa către Dumnezeu”. Trezește ceva din ecourile motoului romanului lui Zaharia Stancu, Desculț: „Să nu uiţi, Darie. Nimic să nu uiţi.” Numele fiului, David, are rezonanță istorică, biblică și literară. Dintru început, cartea se vrea și un fel de îndreptar, de normă de conduită umană, pentru fiul său.

Gianina Sabău Popovici își destăinuie, cu un condei inspirat și o sinceritate francă, călătoria sa prin infernul bolii, al intervenției neurochirurgicale, al recuperării și terapiei post‑operatorii. Dezvăluie o lume a incertitudinii, a întrebărilor care au nevoie de răspunsuri. O încrâncenată luptă cu boala, cu halucinațiile, cu neputința. Trecând dincolo de această lecție dură a destinului, a învățat să aprecieze altfel viața, rolul medicinei, dăruirea celor care, prin eforturile lor, dăruiesc viață. A dobândit o nouă naștere, noi perspective, noi abilități.

Narațiunea este echilibrată sub aspect structural. Prima parte, Spitalul. Memoriile pacientului neurologic, prezintă în mod realist și cu acuratețe stările și trăirile pacientei de la terapia intensivă, diagnosticată cu tumoră cerebrală, la înfruntarea bolii, la recuperare și întoarcerea acasă. Momentele prin care a trecut frizează absurdul, ceea ce o determină să facă analogii literare cu teatrul absurdului lui Eugen Ionescu sau cu un personaj din romanele lui Albert Camus. Asociază performanțele remarcabile ale medicilor curanți – „supereroi” – cu cele ale artistului de excepție, Michelangelo. Conchide că „medicina și scrisul au multe în comun. Ambele te ajută să cunoști omul. Ambele vindecă”.

Partea a doua, Trecutul. Profilul pacientului neurologic, aduce în atenție evenimente din parcursul vieții autoarei, considerații personale sau ale unor autori cu care a intrat în conexiune directă sau indirectă. Comentarii/ mărturii ale unor persoane despre experiențele de moarte clinică, lăsând loc concluziei că dincolo de această existență, se află o dimensiune spirituală. De asemenea, sunt inserate reflecții proprii despre modul injust în care se raportează oamenii la adevăratele valori. Cu prilejul vizitării muzeului Van Gogh din Amsterdam, autoarea rămâne profund marcată de destinul nemilos al pictorului olandez care nu a avut parte de ajutor și recunoaștere în timpul vieții. Suferința artistului o îndreptățește să ajungă la ideea că nu merită să te preocupe prea mult părerea oamenilor și că trebuie să te ancorezi în propria viață.

Lecturile de specialitate în domeniu, adnotate în subsolul paginilor narate și menționate în bibliografia bogată de la sfârșitul cărții, susțin argumentația și pledoaria autoarei despre: creier și conștiință, creier și universul științei, despre „confluența dintre miracol și știință”.

Stilul său îmbină o destăinuire liberă de constrângeri, cu un fel de descătușare, purificare a reziduurilor emoționale, cu accente de umor și considerații înțelepte, din care ilustrăm: «Aleg să văd ca o icoană „omul frumos” ».

În finalul cărții, autoarea concluzionează că drama prin care a trecut i‑a sporit intuiția, talentul literar, interconexiunile umane. A învățat credința, lupta, răbdarea, mărturisind:

„Cred că am supraviețuit ca să învăț să mă raportez altfel la viață, la cei din familia mea, să învăț să colaborez cu ei, să fiu un om mai responsabil față de copilul meu, față de soțul meu, față de Univers sau față de Dumnezeu! Am supraviețuit ca să învăț să nu mai judec, să nu mai discriminez, să accept oamenii așa cum sunt, să le respect liberul arbitru, să‑i ajut, să mă iubesc pe mine. Pe scurt, să fiu eu însămi. Am supraviețuit ca să mă întorc altfel, mai frumos, la Dumnezeu! Am supraviețuit ca să învăț să iubesc!”

^[1] Gianina Sabău Popovici, Sărutul morții. Memoriile și profilul unui pacient neurologic, Editura Școala Ardeleană, Cluj‑Napoca, 2023, 152 p.