LECTURI PARALELE
Gheorghe Lazea
eseist
Un „roman” în trecerea timpului[1]
O sinteză dedicată istoriei românilor scrisă de Ovidiu Pecican, universitar clujean cu o activitate debordantă – catedră, scriere istorică, literară, creativă, televiziune și nu numai – nu poate trece neobservată. Dedicată, în principal, popularizării istoriei noastre, sinteza lui Ovidiu Pecican este o lucrare utilă și specialiștilor din cercetare și de la catedre, întrucât integrează cele mai recente descoperiri arheologice și de cercetae arhivistică.
Primele pagini sunt dedicate istoriei vechi. Fără a insista prea mult asupra populațiilor pretracice, autorul ne îndreaptă atenția spre strămoșii direcți, respectiv spre dacii din „zona muntoasă (pe râul Mureș), până în partea superioară a Dunării” și spre geții din „partea de șes și cea inferioară a Dunării, până la Marea Neagră”. Distincția dintre daci și geți este subliniată fin, deoarece cât de multe asemănări și deosebiri existau între aceste populații tribale tracice este încă „greu de spus”. Dar, ne spune autorul, „datorită prestigiului sau vizibilității mai mari a dacilor în raport cu alte grupări tribale”, autorii antici greci și latini au numit Dacia teritoriul locuit de daci și geți. Războaiele daco‑romane, transformarea Daciei în provincie romană și debutul etnogenezei românilor sunt tratate, precis și concis, în câteva pagini. Rolul migratorilor sau al nomazilor în etnogeneza românilor este de asemenea relevat, insistându‑se adeseori asupra importanței slavilor în acest proces.
Cartea devine extrem de incitantă atunci când se intră în epoca afirmării politico‑statale a vlahilor/românilor. Interesantă este legătura făcută între nomazi și teoria descălecatului. „Exprimarea ideii de întemeiere prin apelul la o imagine – devenită concept – din sfera călăritului (descălecatul) pare să reflecte, în universul instituțional românesc, o influență nomadă.” Deși avem de a face cu o conviețuire certă între două moduri de viață, de unde și aculturația frecventă, „complexitatea chestiunii îndeamnă la prudență în formularea unor concluzii tranșante.” (p. 72)
Extrem de atent la tot ceea ce privește sfera identitară a noțiunii de „vlah”, respectiv „român”, Ovidiu Pecican abordează și chestiunea vlahilor din Balcani și din Pind, urmărind epopeea lui Niculiță din Larissa cu încercările sale de eliberare de sub bizantini. Cu „viață bisericească proprie, uneori cu scaune episcopale de sine stătătoare”, vlahii sunt mai mereu în revoltă împotriva stăpânirii bizantine, profitând de desele momente de impas ale imperiului. Un alt Niculiță, numit cel Tânăr, conduce o revoltă armată de amploare în 1066, punând în dificultate armata bizantină. Însă, Niculiță cel Tânăr sfârșește prin a fi exilat în Armasia, în Asia Mică. Tot dinspre vlahii sud‑dunăreni vine și „formarea primelor state cu un aport etnic românesc semnificativ”. De aceea, autorul dedică câteva pagini dense țaratului vlaho‑bulgar al Asăneștilor și evoluției istorice a acestuia.
Înțelegând importanța vieții religioase și a organizării ecleziastice ale românilor, Ovidiu Pecican ia în răspăr o veritabilă axiomă a istoriografiei noastre tradiționale – „românii s‑au născut creștini”. O spune clar: „Deși au conviețuit îndelung și intim cu preromânii, slavii au rămas păgâni”. Și, cum „simbioza cu slavii i‑a împins înapoi spre păgânism pe toți cei care fuseseră creștini”, e greu de crezut că românii au deschis ochii în lume fiind drept‑credincioși născuți, iară nu făcuți! Ovidiu Pecican argumentează: „Relevanța actului creștinării o dau însă practicile creștine cotidiene. Or, de la apariția în texte a vlahilor ca popor (sec. al VIII‑lea) până prin secolele al XII‑lea – al XIII‑lea nu există biserici care să poată fi desemnate, fără ezitare, ca aparținând românilor și nici dovezi irefutabile de coerență și continuitate religioasă creștină printre vlahi.” (p. 107‑108)
Conștiința identitară românească, ne spune Ovidiu Pecican, „începe să se precizeze printr‑o delimitare, atât în raport cu păgânii, cât și față de latinitatea occidentală” încă din prima jumătate a secolului al XIII‑lea. (p. 118) Această delimitare, este însoțită de emergența unor forme de organizare (pre)statală, evidențiată și de documente istorice binecunoscute care vorbesc despre „codri, țări, câmpulunguri și muntenii”. Nelăsând să‑i scape nimic din vedere, istoricul Pecican îi amintește chiar și pe goralii din Polonia care, în prezent, „vorbesc un dialect ce conține cuvinte arhaice de origine română, între care magura (măgură), fluier, cătun, vatră, brânză, merende (merinde) sau mlioara (mioară).” (p. 174)
Specialist remarcabil în vechile legende și letopisețe despre „popoarele numite vlahi” și despre întemeierile lor statale, Ovidiu Pecican se folosește atât de acestea cât și de documente istorice consacrate pentru a prezenta, într‑un ritm alert, atât cucerirea Transilvaniei de către regalitatea maghiară, cât și întemeierea și afirmarea Țării Românești și a Moldovei. Sub primii lor voievozi și domni, acestea din urmă se manifestă ca state independente care se folosesc, cu iscusință, atât de forța lor militară, redutabilă în zonă, cât și de diplomație.
Trecând cu grație, de la planul politic, la cel cultural‑religios, istoricul ne prezintă (pe)trecerea prin vremuri zbuciumate a românilor și a realizărilor lor într‑un mod care chiar face din istorie „cea mai fascinantă poveste”. După marii voievozi de la începuturile statalității noastre – în special Mircea cel Bătrân al Țării Românești și Alexandru cel Bun al Moldovei – urmează veritabile războaie dinastice între Dănești și Drăculești în Țara Românească, respectiv între mulții urmași de „os domnesc” ai lui Alexandru cel Bun. Gustul amar lăsat de aceste războaie fratricide care au fragilizat poziția geo‑politică a statelor românești nu doar în imediat, este estompat de paragrafe savuroase despre „Moralitate, concubinaj și adulter în mediile voievodale românești” care, firesc, au contaminat și societatea românească a vremii. O societate care, ne spune Ovidiu Pecican, trimitea bănățeni la studii universitare, practica furtul fetelor, nu numai pentru măritiș, și își sancționa imoralitatea prin dușegubină, cuniță și prădalică. (p. 320 – 321)
Modernitatea timpurie în societatea românească își face loc cu greu. Printre piedicile din calea ei, Ovidiu Pecican analizează raportul dintre orașe/urbanizare și autocrație ajungând la concluzia că „drepturile orășenilor au fost mereu limitate, pe de‑o parte ca o consecință a insuficientei dezvoltări a activităților industriale, care să le confere putere și autonomie, pe de alta fiindcă amenințarea permanentă a invaziilor străine obliga administrația la mobilizări integrale, ceea ce invalida eventualele tentative de descentralizare. În plus, nici domnitorul nu înțelegea să își știrbească singur din putere și autoritate, în folosul supușilor săi orășeni.” (p. 222) De asemenea, autorul supune unei analize tăioase și raportul servitute – modernizare, raport care la noi, ca în întreaga Europă răsăriteană, „privilegia – ca fiind mai sigure și mai rentabile – formele de exploatare a claselor de jos.” Interesantă este „acuza” adusă de autor genovezilor. Văzuți ca reprezentanți ai căii de dezvoltare capitalistă, „genovezii – străini puternici, întemeietori de imperii coloniale, negustori de robi, nu numai de mărfuri, buni luptători și posesori de fortificații, amenințând agregarea statelor românești, și, în plus, mesageri convinși ai catolicismului – a(u) contribuit la lipsa de popularitate a formulei capitaliste printre personajele românești de relief ale vremii, domnitori și autocrați.” (p. 312)
Pe scurt, sinteza de istorie a românilor propusă de Ovidiu Pecican este o carte încântătoare care fascinează și incită în același timp. E fascinantă prin cantitatea, calitatea și diversitatea informațiilor. Dar și prin trecerea subtilă de la planul politic, la cel cultural, apoi la cel societal, modelat de mentalități care vin dinspre „obiceiul pământului” și dinspre ocupanți vremelnici ai aceluiași spațiu de locuire. Cartea e și incitantă prin teze și concluzii care, sigur, îi vor deranja pe protocroniști și pe toți cei pătrunși de un patriotism recitativ‑declarativ. Dintre acestea am amintit doar pe aceea privind relația vechilor români cu creștinismul. Las cititorilor, pe care i‑aș vrea cât mai mulți, plăcerea să le descopere pe celelalte!
[1] Ovidiu Pecican, Istoria românilor de la origini și până astăzi, Editura Cuantic, București, 2023, vol. I