LECTURI PARALELE
Alice Valeria Micu
poetă
Prin strâmtorile existenței[1]
Prima impresie cu care te încarcă volumul Cameliei Buzatu, Spinii secundelor, este aceea a unei obiecții, o reținere, generând circumspecție, care vine din amintirile dureroase ale unor întâlniri anterioare cu armele defensive ale rozelor. Dar alăturarea fericită cu unitatea trecătoare a timpului în sintagmă, deschide calea lecturii. Dacă treci de acest prim pas dificil, al metaforei sub semnul trecerii spinoase, poemele acoperă o geografie sensibilă a înfrângerilor și a micilor victorii cu ajutorul poeziei.
Primul grupaj este inspirat intitulat Oricât de adânc, secerișul, o metaforă generoasă, care ar fi fost un titlu mai cuprinzător pentru întregul volum. Tributară unui tip de poezie sensibilă, cu fulgurări emoționale, cu trăiri disimulate îndărătul metaforelor, care iradiază în paralel cu imagini de o concretețe tăioasă, Camelia Buzatu își ia cititorul ca partener în atelierul său de poezie. Textele ei sunt autoreferențiale, dar în interiorul unui noi generos prin cuprinderea receptorului.
Prozatoare cu calități dovedite, o bună cunoscătoare a spiritului uman, Camelia Buzatu e versatilă și stăpână a unui limbaj poetic sensibil, cu versuri ce concentrează idei, stări, gânduri, judecăți. E zgârcită cu vorbele, verbiajul nu‑i este caracteristic. Ea își trăiește versul, poezia, întâmplarea pe viață și pe moarte, într‑o perpetuă luptă cu superficialitatea, cu trecerea inexorabilă a timpului, cu vicisitudinile vieții, cu dramele inevitabile. O exorcizare a durerilor, o trecere prin strâmtorile existenței se face cu versul‑descântec, formulă salvatoare, vindecătoare, cu poezia care ar trebui să dea dacă nu o soluție, cel puțin să netezească ceva din asperitățile unui parcurs dificil. Înfrățirea dintre om și natură, în trecerea printr‑o copilărie edenică, toate se petrec sub Ochii albaștri ai lui Dumnezeu. Admirabil e faptul că deși se lasă ispitită de abstractizări, poemele sunt echilibrate cu o doză suficientă de concretețe, de poezia cotidianului, de analiza fugară a sufletului, încât rezultatul, lipsit de redundanțe, e unul în care cuvintele de prisos, dacă au existat, au fost demult abandonate. Din șirul de evenimente notate fugar, ea desprinde sensul ascuns al existenței și o racordează la evenimentul biblic, cu funcție simbolică: „Frumusețe vulgară/ pe drumuri cuibărite‑n spini/ numai pe bărbați îi mai poate păcăli/ îți vor prii ramurile ei șerpești/ și moliciunea pielii originarului blestem/ în care tremură/ miracolul femeii bine așezate/ 90 60 90 centimetri/ te duci la muncă/ întârzii la muncă/ raiul tău rămas singur acasă/ fuge cu merele în poală/ și șarpele în sân/ pe ea să nu ai grijă/ n‑o vei pierde/ sângele ce curge‑amestecat/ demult și‑a săpat albia/ chiar în aerul stricat al Evei/ îngrijorător e doar acel/ arătător al tău/ care‑și întinde aripile amenințătoare/ înspre tine” (Vina).
Referințele biblice sunt decriptabile, parabolele sunt metabolizate cu măsură, cu abilitate, semn al unei inteligențe emoționale numai potrivite unei scriitoare capabile să trezească amintiri ascunse, trăiri uitate. Aceasta e atmosfera poemelor sale, una mai degrabă a tot și a toate și a toți cuprinzătoare, căci observațiile ei sunt și ale cititorilor, dramele lor se regăsesc printre versuri, ecouri nemiloase ale trecutului ce‑și întinde amintirile dintr‑un poem în altul. Iată cum se desfășoară textul sub semnul unui titlu de un amar umor: „Pune‑ți femeie cosițele în plic/ și îndoliază‑le cu tăcere/ pedeapsa a căzut grea peste noaptea ta/ iscusită și severă ca un chirurg/ dimineața îți va aduce în pat/ doar păpușa cu părul încurcat/ din podul amintirilor/ ai recitat poezia resemnării/ trubadur fără mandolină/ ți‑ai înghițit porția de viață” (Douăsprezece bătăi de cuc).
Trecerea dureroasă a timpului e reiterată în poeme sapiențiale. Gesticulația e scurtă, autoarea punctează secvențe aparent banale, dar ele sunt reducții de durere și luciditate. Cititorul e provocat să intre în jocul mărturisirii, al privirii încărcate de nostalgia trecutului și de dramatismul prezentului. Peste toate, un trecut continuu pune în evidență universala valabilitate a pildelor, puterea cuvintelor. Poemele sunt scurte și percutante: „Într‑un câmp de inimi/ toate privindu‑mă cu atâția ochi roșii/ ai duhurilor pustiului/ nimic n‑a fost primit fără temei/ fiecărei vâlvătăi a trebuit să‑i dau simbrie/ câte‑o ploaie binefăcătoare/ spărgând carapacea secetei din suflet/ când orice noroi s‑a socotit în drept să‑l împroaște/ în culorile pământului/ din vise puerile mi‑am țesut ștergar/ șarpe despovărat de propria piele/ undeva/ un drum s‑a încolăcit de mine/ cerându‑și tainul/ spre mine/ niciodată spre alții/ au trebuit să fie deschise/ ferestrele unei lungi melancolii.” (Plată).
Deși, în poezie, avem impresia că s‑a spus demult totul, un volum precum al Cameliei Buzatu vine să ne răstoarne teoriile și să dăruiască veritabila satisfacție de lectură.
[1] Camelia Buzatu, Spinii secundelor, Editura Colorama