LECTURI PARALELE
Anton Ilica
eseist
„Apoi cu poftă mușcă din carnea mărului…”[1]
Domnul Teo și tânărul Filip, doi pictori de biserici, merg spre Mănăstirea Toaca din satul de munte Cetățuia de lângă Cluj pentru a restaura pictura bisericii. Ei sunt găzduiți la profesoarele Anastasia și Ana (mamă și fiică, ambele văduve). Astfel se încropesc două cupluri de îndrăgostiți. Autorul insistă pe dezvoltarea și împlinirea iubirii dintre Domnul Teo și Anastasia. Finalul suspendat încheie romanul, lăsându‑i cititorului să‑și imagineze „închiderea” narațiunii ori să‑i dea impresia de „deschidere” spre mai multe deznodăminte narative.
Pe o asemenea structură narativă se anină alte întâmplări complementare, descrieri și caracterizări, prin intermediul unui dialog – ca mijloc de exprimare – elevat, ademenitor și atractiv. Discuțiile de la mănăstire cu călugări despre semnificația picturilor inspirate din cuvântul biblic, relația dintre bine și rău, Dumnezeu și Satana, păcat și sfințenie sunt ademenitoare speculații teologice și filosofie, care umplu spațiul literar cu intelectualitate și logică speculativă. De unde derivă preocuparea autorului pentru a‑i da Domnului Teo pasiunea filosofării și utilizarea culturii filosofale în discursul narativ? Formația științifică a lui Florea Lucaci i‑a permis să elaboreze multe texte (unele sub formă de cursuri universitare) despre filosofi și idei derivate din scrierile acestora: Avatarul ideii de absolut. De la Kant la filosofia limbajului (2006), De la Parmenide la începutul filosofiei creștine (2006, 2008), Constantin Noica, întruchipări ale gândirii (2020), Spiritul cuvintelor. Filozofie și logică în scrierile Sfinților Părinți capadocieni (2021), Spiritul biblic și rațiunea filosofică (2023). În plus, și‑a făcut un exercițiu narativ în romanul de debut Sâmbăta albă (2018), prezentat astfel de poetul și cronicarul literar, Vasile Dan:
„autorul Sâmbetei albe e… un narator nativ, cu suflu epic antrenat, şi încă prin diferite registre, aşa cum o cere evoluţia ficţională (ficţională şi nu prea, se vede uşor asta la lectura romanului). În al doilea rând: substanţa epică şi formula stilistică alese m‑au uimit. Romanul începe, neaşteptat, ca un bocet la moartea tatălui (se înţelege, cel al autorului însuşi), apoi continuă cu efortul fiului de resuscitare a vieţii acestuia, pas cu pas, prin cuvinte, prin întâmplări dramatice (cele mai consistente sunt cele din lagărele de muncă, ca prizonier de război, la ruşi). Avem aici un adevărat substitut de liturghie, de prohod, după toate regulile canonice. Cartea valorifică bogata cunoaştere a autorului în materie patristică, filosofică în general. Surprind paginile, similiscolastice, îmbrăcate simplu prozastic, amintindu‑mi – respectând, fireşte, proporţiile – de cele din Il nome della rosa a lui Umberto Eco”.
Apropierea manierei de scriere a romanului de Umberto Eco nu este chiar întâmplătoare, întrucât Numele trandafirului e alcătuit de semioticianul italian după rațiunea atent căutată a succesului la cititor, ademenit de câteva ancore narative: mănăstire, taine, crime, iubire, călugări, dialoguri teologice.
Ceea ce a identificat Vasile Dan la romanul de debut devine amplificat și perfecționat în acest al doilea roman, Domnul Teo. E vorba de „talentul nativ”, „formula stilistică” și „substanța epică”. Invităm cititorii ca, împreună, să intram în narațiune. Sper că satisfacția va fi răsplătită de plăcerea descoperirii unor întâmplări la care am participat în viața noastră și care ne‑au întreținut pofta de povestire. Cu „talent narativ”, autorul evocă o secvență din clipele fericite ale Domnului Teo, un pictor ce crede în afirmația lui Sophocles:
„…totul se poate întâmpla, când o pune la cale zeul”. În drum spre mănăstirea Toaca, în urma unui incident de mașină, Domnul Teo o cunoaște pe Ana „o tânără blondă frumoasă, cu păr bogat și cârlionțat, tuns scurt”, cu „ovalul delicat al feței, ce dezvelea albeața unui gât modelat parcă de un artist renascentist. Fermecau mai ales ochii azurii, umbriți de gene lungi și dese, în care fremătau luciri albastre‑verzui de ape adânci. La fel și buzele de un roșu stins, întredeschise aproape imperceptibil într‑un senzual surâs…”. Bărbatul, care trăia din pictarea bisericilor, este însoțit de Filip „un tânăr pictor cu visuri nemărturisite”. Ana îi conduce acasă, le oferă găzduire și le face cunoștință cu mama sa, profesoara Anastasia. Doi ori două fac patru, împărțit la doi fac două cupluri de îndrăgostiți. Drumul până la mănăstirea Toaca era opturat de Valea Seacă, un pârâu de munte nărăvaș, devenind obstacol pe vreme ploioasă. Dincolo de Valea Seacă îl întâlnesc pe părintele Gherontie, purtător de legende și pasionat de mituri și legende istorice. Spune povestea bătăliei din valea Posadei, a valahilor cu Carol de Anjou, care a stat la temelia obârșiei mănăstirii Toaca. Învăluiți în țesătura poveștii, Domnul Teo și Filip reușesc să treacă dincoace de Valea Seacă „unde sunt așteptați de frumoasa Ana și ispititoarea doamnă Anastasia”. Masa de cină, pregătită de găzdărițe, îi aștepta sub nuc, după cum ar fi spus Boccaccio: „ne‑am adunat aici pentru ca, povestind, să ne petrecem vremea cu râsete și desfătare”. Poveștile se continuă deopotrivă în vis, astfel că are loc o dedublare, în care personajul Teo se închipuie Socrate, iar Diotima acestuia e Anastasia. Așa se produc încurcături „în sofismele iubirii”. „Cine poate să mai înțeleagă ceva când o femeie frumoasă vrea ziua ce visează noaptea ?!” Se mai ivește o speculație freudiană, și se filosofează despre pictura Cina cea de taină din incinta altarului, ce urma să fie restaurată (Nu‑i o blasfemie, se întreabă ucenicul. „Iubire cere Dumnezeu și tot iubire cere și diavolul ?”). Analizele teologice aduc în discuție filosofi, scriitori, Sfinți Părinți, care sprijină lămurirea întrebărilor celor încercați de dialogurile erotice. „Vă împiedicați, stăruie stareța Agapia, amândoi în cuvinte”. „Rostul scrisului este de a elibera sufletul vorbirii”. Iar între paginile 150 și 175, cititorul înoată într‑o frumoasă experiență de gândire și teosofie. Restaurarea picturii mănăstirii se finalizează în toată splendoarea sa, în timp ce nucul din curtea celor două frumoase e martor la „o pașnică scenă idilică”, „o iubire cu miez de poveste”. Domnul Teo rămâne sub vraja femeii, ca și cum ar fi posedat de daimon. Autorul accentuează semnificația apoftegmei, rostită de Sf. Petru: „țineți din răsputeri la dragostea dintre voi, pentru că dragostea acoperă o mulțime de păcate.”
Alte câteva secvențe sprijină narațiunea principală, unele fără a avea vreo semnificație nici măcar derivată, cum ar fi pățaniile lui Moș Isai ori uciderea profesorului George. Textul romanului rezistă prin scenele de iubire, frumusețea peisajului, arta dialogului și a descrierilor/ caracterizărilor, precum și infuziile de speculații teologice, având o maieutică fascinantă ce dă texturii formula stilistică. Anumite inconsecvențe verbale, unele înflorituri nepotrivite (ex. conflictul dintre milițian și țiganul Țăpopoc), aranjarea din condei a contextelor spre a satisface setea narațiunii de spectacol, inserția citării din filosofi pentru argumentarea unor banalități etc. nu micșorează valoarea scriiturii, ci‑i dă o alură narativă odihnitoare. Buclele pomenite mărturisesc cititorului că autorul a fost interesat de efectele stilistice ale redefinirii narativității, menite să ofere un bogat ospăț de seducție spirituală și de inteligență elevată. Cititorul este iscodit să asiste la scurgerea în cuvinte a frumuseții unor gânduri afrodisiace. Auxiliile devin semințe speculative ale unei rațiuni îmbrățișate de creneluri estetice, aspirând spre glorie.
Autorul dispune de talent narativ, iar formația sa științifică (nu‑i așa, unde logica domină, estetica se furișează!) îi alimentează interesul pentru a da obișnuitului fastuozitatea înțelepciunii. Florea Lucaci dispune de ingrediente pentru a construi personaje robuste, contagioase, pentru descrieri încrustate în decoruri măiestrit descrise, având știința ingineriei textuale și a folosirii cuvintelor trăite. În plus, infuzia de filosofare îi susține autorului plăcerea de a empatiza cu cititorii ca să le asigure temperatura potrivită pentru o lectură trepidantă și nerăbdătoare. Finalul suspendat întreține formula modernă, de atragerea lectorului în suflarea textului narativ, lăsându‑se invitat să participe la dezbaterea și regăsirea propriului punct de vedere despre întâmplările personajelor și soarta mănăstirii Toaca, de lângă Cetățuia.
Cel care a gândit filosofia și a scris despre filosofi, adică Florea Lucaci, și‑a descoperit gustul măreției, prin consumarea imaginației întrețesută pe evenimentele dintr‑un timp ce‑a lăsat urme de mirare tulburătoare. Contextul social a împiedicat oamenii să ducă un trai rațional, iar acesta a fost sub posibilități. Parcă îndestulat de răceala speculativă, autorul își potolește nevoia de poveste, reîncălzindu‑se la flacăra narațiunii vii și a personajelor tulburate de propria filosofie de viață. Textualizarea unor întâmplări dovedește capacitatea „prietenului filosofilor” de a da evenimentelor o semantică plină de estetică, dispunând de o amplă deschidere spre aspirații literare. Intersecția dintre beletristică și filosofie devine sursă de emoție și entuziasm, pe care autorul știe s‑o prelucreze într‑un admirabil roman de dragoste, alimentată de mirările filosofiei.
[1] Florea Lucaci, DOMNUL TEO, Editura Eikon, București, 2023