LECTURI PARALELE

Ioan Matiuț
poet, editor

Umbra pălăriei pe nisip[1]

Ramona Băluțescu ne propune o nouă carte de poezii, o regăsire a complexității și ipostazelor sale lirice. Un amalgam de emoții și convingeri intransigente, care deseori se îndepărtează de la normele practicate de majoritate.

Autoarea este și o cunoscută jurnalistă de reportaj, o specie complexă și din ce în ce mai puțin practicată de presa tabloidizată a zilelor noastre. În calitate de jurnalistă, ea emană forță și argumentație solidă în căutarea justiției și adevărului, în timp ce în poezie se dezvăluie ca fiind sensibilă și expusă. Înclinația ei spre empatie și ajutorarea ființelor aflate în dificultate, fie ele oameni sau păsări, aduce cu sine sacrificii personale care conferă autenticitate și intensitate versurilor sale.

Astfel, imaginea neajutorării suficiente a celor vulnerabili devine o prezență adeseori obsesivă: „Ființe de ajutat,/ Presărate în calea noastră,/ Dureri pe care le‑ating cu mîna./ Sînt încrîncenată/ Ca o rană vie./ Numărul celor de luat în barcă e prea mult/ Pentru ființa mea,/ Mă ocolesc ca să ajung de pe o zi pe alta,/ Eu.”

Mai găsim în poezia sa și multă izolare, rod al unei distanțări voluntare față de convenționalul uzat: „E ceva/ Într‑un tren/ Care se hotărăște să plece/ Care mă neliniștește.// Eu,/ Mereu uitată pe peron.”

Răscolitoare sunt și versurile prin care poeta exprimă asumarea sacrificiului și neîmplinirii materne: „Manolache, mamă,/ Ia și tu mîncarea aceea de pe masă,/ Să nu se răcească ‑/ Îți spun,/ Cînd mă gîndesc cum ar fi fost deștept ‑/ Dar adevărul e că, în ultima jumătate de secol,/ Am fost destul de ocupată,/ Și nu am mai apucat să te nasc.”

Sunt și poeme prin care poeta se revoltă împotriva corupției și inechității sistemice: „Se reconfigurează insule/ În orașul în care mă adîncesc în fire.// Nimic dubios pentru domniile voastre,/ Doar pentru mine inima suflă vijelios pe gură,/ Ca o locomotivă,/ Cu milioanele de ființe verzi, azi trebnice,/ Mîine netrebnice/ (...) Pentru că totul, în orașul acesta,/ Este doar o conductă spartă de bani,/ Și extravaganța/ Vine din nebunia noastră,/ A celor de numărat pe‑o mînă.”

Decepțiile sentimentale fac și ele parte din instrumentarul poetic al autoarei, ca niște anateme: „O să îți ardă gura/ Seceta acestei zile,/ O să mă recunoști în leac,/ Fără a putea bea./ Pînă mă numeri printre miasme de‑otravă,/ Pierdut e jocul/ De a putea,/ Și te numeri la caznă/ Suitoare.”

Gunoierii fac parte din obsesiile poetice ale acestei cărți, asemuiți cu niște ciocli care adună tot ce lăsăm în urmă, până când, implacabil, ajung la noi: „Se apropie ora,/ Încep să se audă uruielile mașinii de salubritate,/ Amușinînd/ Cartierul ca un dric mortuar,/ Îmi mai îngădui șaisprezece secunde,/ Apoi zece,/ Pînă la a mă ridica, să slujesc/ La templul descotorosirii.”

Las cititorului să descopere alte calități și valențe ale poeziei pe care o văd și ca o umbră inconfundabilă a pălăriei sale de secetă, pe nisipul mișcător al poeziei actuale. Închei această succintă provocare la lectură cu un poem scurt care, în opinia mea, o definește cel mai bine pe Ramona Băluțescu în această etapă a creației sale: „Dă zvon de întîmpinare./ În curînd se vor ridica cețurile/ De pe clipa ta.”

^[1] Ramona Băluțescu, Pălăria de secetă, Editura Eurostampa, 2023