LECTURI PARALELE

Alin Armando Artion
poet

Poetă cehă de limba română[1]

Jarmila Horáková este o traducătoare și poetă ce predă literatura română la „Universitatea Carolină” din Praga. Opera acesteia reprezintă un fenomen unic în literatura română și cehă contemporană prin sobrietatea liricii. Jarmila Horáková, poetă cu un talent excepțional, reușește să impresioneze și să captiveze cititorii prin poeziile sale pline de emoție, frumusețe și profunzime. Cu un stil distinctiv, o abordare sinceră și introspectivă, aceasta a izbutit să realizeze un volum de poezii care ating corzile sensibile ale sufletului uman.

Poeta pragheză s‑a îndrăgostit de limba și cultura română prin intermediul studiilor de specialitate, fiind absolventă a Românisticii pragheze; pentru a putea scrie într‑o limbă care nu îi aparține aceasta s‑a reinventat, a reușit să‑și croiască fără probleme drumul către mintea, sufletul și inima cititorului prin imagini convingătoare, narativitate, accesibilitatea și transparența limbajului. Poezia sa este rezultatul unei minți eficiente și structurate, capabile să organizeze informațiile urmând criterii bine alese. Evită digresiunile, este tranșantă, lucrurile sunt fie albe, fie negre, fără nuanțe incerte care pot periclita concentrarea realității într‑un cuvânt cheie, ales cu grijă.

Obiectul poeziei sale este inefabilul, stările interioare. Poeta explorează o varietate de teme precum iubirea, natura, pierderea și căutarea de sine. Horáková reușește cu abilitate să surprindă cele mai intime emoții și senzații și să le transforme în cuvinte simbol, definitorii pentru fiecare poezie în parte (a se vedea metafora clepsidrei). Fiecare vers este o fereastră deschisă către lumea interioară a scriitoarei, permițând cititorului să se plimbe prin peisajul emoțional creat de poezie.

Jarmila Horáková topește toate credințele, îndoielile, aspirațiile și contradicțiile sale; poezia sa este, dintre toate, expresia privilegiată, absolută, în care orice rostire devine adevăr, orice notă personală devine afirmație universală, este expresia spre care tinde orice altă creație a sa. Poezia este percepută mai presus de stil și de idei, ca o exprimare sacrală șamanică. De aici și unele obscurități pe care le are uneori de înfruntat cititorul. Aceasta nu trebuie însă izolată de magma fierbinte care‑i contopește creația și existența, căci temele, întrebările, frământările circulă transversal prin toată acea uriașă ectoplasmă. Viața și reprezentarea vieții sunt la Jarmila Horáková un tot inextricabil.

Prin versurile vii și imaginile puternice pe care le creează, Horáková aduce în prim‑plan natura și frumusețea ei uluitoare, transformând‑o într‑o prezență captivantă. Poeziile sale sunt bogate în imagini vizuale cu un puternic impact afectiv și metafore subtile, care transformă simplul act al cititului într‑o călătorie autentică și emoționantă. Scriitoarea nu se teme să abordeze subiecte delicate sau să‑și expună vulnerabilitatea, oferind cititorilor o incursiune în profunzimile sufletului uman. Fiecare vers este așezat cu grijă și lasă impresia că a fost creat cu o migală și o pasiune deosebite; Big Bangul care n‑a avut loc este sensibilitate, emoție, trăire culturală – într‑un cuvânt, poezie veritabilă.

Eleganța limbajului și sensibilitatea cu care scriitoarea își exprimă gândurile, sentimentele conferă fiecărui vers o vibrație specială, captivând atenția cititorului lăsându‑i o impresie pe care nu o poate uita prea curând.

Uneori, poezia sa nu este nicidecum ușoară. De multe ori, aceasta descumpănește, irită, căci eviscerarea trupească, sufletească și mentală pe care poeta o exercită și execută în fața cititorului pretinde o reciprocitate nu lesne de susținut. Forța lirismului constă tocmai în această unitate compactă a ființei cu creația.

Scrie pentru a (se) descoperi și transmite indeterminabilul, nu se îndreaptă neapărat către o lume mai sigură, mai frumoasă sau justificată, nu caută mereu limbajul frumos care să vorbească în mod onorabil pentru toți. Tonul nu este vocea, ci intimitatea tăcerii pe care o impune cuvântului; sacrifică în ea vocea pentru a lăsa elementele universului să vorbească.

Nimic nu este întâmplător în poezia Jarmilei Horáková. Aceasta manifestă predispoziția unei căutări nesfârșite a cuvântului potrivit pe care izbutește să‑l aproximeze, articuleze. Această căutare meticuloasă devine un motiv obsedant; fiecare cuvânt creează o proiecție ce se derulează in retina cititorului care nu poate rămâne indiferent.

În poezia O seară poetică (p. 11) alternează plictisul cotidian și timpul care pare a nu mai avea răbdare, fugit irreparabile tempus:

Te întorci în realitate.
Deschizi ochii și vezi,
că lumea a rămas aceeași.
Doar ție ți‑a căzut un fir de păr.
Legătura pe care o are cu România și cultura română este evidențiată încă din dedicația scriitoarei care pare să aducă o odă limbii și culturii noastre: „Pentru Zburător, Luceafăr și alte ființe magice din viața mea”. ( p. 75) În poezia De ce? (p. 76) este evidențiat abandonul limbii cehe în detrimentul celei din Carpați.

Prezența unor elemente ce aparțin gramaticii limbii române nu fac decât să potențeze opțiunea pentru o limbă de expresie care îi este dragă și nu îi aparține deopotrivă: „Între timpuri, sunt imperfectă/ ca un timp trecut./ Să fiu mai mult decât perfectă – prezentul și viitorul”. Gramatica devine: „Mare românească/ în care nu m‑am scăldat niciodată”. (pp. 7, 23, 50). Prin aceste mărci gramaticale, verbe, pronumele eu/ tu pare a realiza fresca unei relații; uzitarea lor reliefează raportul eului poetic cu universul, este prilejul pentru a‑și exprima atitudinea prin prisma confesiunii. În poezia O seară poetică (p. 11) scriitoarea își exprimă crezul poetic: „poezia aduce liniște – plutești pe imagini”, rolul acesteia este de a produce, de a facilita o evadare din realitatea chinuitoare.

Poeta nu încetează să surprindă, a plimba oglinda sufletească de‑a lungul drumului nu este suficient pentru a reflecta realitatea astfel golurile, spațiile lacunare sunt umplute cu sensibilitatea ce sălășluiește în fiecare cuvânt.

Tocmai cuvântul pare a fi elementul dominant în poetica Jarmilei Horáková. Acesta apare de 12 ori în volum, de 3 ori în poezia Clepsidra, în timp ce în Ocean, poeta mărturisește: „transpir cuvinte”, acestea, alese cu grijă, sunt izvorul poeziei. (pp. 9, 24, 49).

Fiecare cuvânt poate deveni metaforă. În acest sens vom privi metafora clepsidrei reluată în sintagma titulară – relevantă pentru interesul scriitoarei pentru artă, scris și frumos – reprezintă o sursă incomensurabilă de fascinație:

Acolo, jos, pe fundul clepsidrei,
am găsit sensul cuvintelor
care m‑au sedus. (p. 9)

Acest instrument pentru măsurarea timpului finit sugerează o căutare voită, infinită și atentă a cuvintelor potrivite, din trecut și viitor. Cuvintele seduc, apar și dispar, iar eul este prins în această încercare de a le aproxima, de a le găsi sensul.

Libertatea imagistică poate fi pusă pe seama unei abordări eterogene a subiectelor de pildă, actuale și recurente sunt cele din sfera studiilor de gen care zugrăvesc relațiile de putere dintre bărbat și femeie, culisele unei relații – fragilitatea masculină văzute într‑o cheie ironică, ludică.

Studiile de gen au o pondere semnificativă în volumul Big bangul care n‑a avut loc; Jarmila Horáková apelează la o scriitură feministă nuanțată cu tonuri sarcastice. Poezia Vinovată în vecii vecilor (p. 12) cultivă prin alegerea potrivită a termenilor, cu referințe ale registrului biblic, religios, sarcasmul.

Port pe șoldurile mele toată vinovăția
generațiilor de Eve
care s‑au lăsat seduse de șarpe.
L‑au convins pe bietul Adam
cel cu idealuri înalte
și cu capul în nori
să încerce și el.
Bărbații nobili din secolele viitoare
le‑au condamnat pe Eve
să sufere numai pentru că
erau femei.

Poezia Jarmilei Horáková transcende existențialismul, aceasta cultivă ironia, ludicul, micterismul; în Cum să salvezi o prințesă moderne (p. 13) bărbatul, numit aici „prinț”, are alte cerințe:

milioane de fapte eroice pe zi,
epuizante și coroborate cu interdicția
de a se uita la meciurile de fotbal
de la televizor.

În poezia Tinerețe fără bătrânețe (p. 14) este zugrăvită o frescă socială în care triada frumusețe – salon – chip lipsit de viață face distincția între natural și artificial.

Revenind la sfera studiilor de gen, egalitate de gen este exprimată cu precizia unui seismograf; poeta surprinde trista realitate socială și zugrăvește o imagine cu o forță expresivă incomensurabilă: emblematică pentru această tematică este poezia Winnetou (p. 17)

 – Ai crezut în egalitatea... între sexe
Ce prostie!
Că ești întâi de toate om,
substantiv de genul masculin,
și, poate, de‑abia după aceea femeie,
substantiv de genul feminin.
Ai crezut că „femeia” (…)
un detaliu fără prea mare însemnătate.

Dar ai aflat că
puterea așteptărilor
macină toate iluziile
că ai putea scăpa de rolul tău,
să evadezi
de la cratiță, aspirator și mătură,

să fii și altceva
decât ești...
Adică o femeie
care diferă de un om
doar prin gen.

Raporturile de putere și rolurile în cuplu sunt evidențiate în poezia Casnică (p. 25). Poeta surprinde o realitate ritualică, totul este un automatism care nu poate fi anulat. Visul din finalul poeziei este doar un miraj care face viața mai suportabilă. Suntem îndreptați către o chestionare a sufletului, citindu‑i versurile ne întrebăm dacă într‑adevăr ne dorim o viață „atât de simplă” sau dacă realitatea imediată este pe placul nostru. Poezia sa izbucnește din elanul trăirilor sufletești pe care le transpune în imagini violente.

Viața mea e simplă.
De dimineață până seara
mă ocup de casă.
Pregătesc mâncarea,
spăl vasele, rufele,
pe mine însămi, soțul, copiii,
fac curățenie.
În fiecare zi.
Din când în când,
sorb grăbită dintr‑o cafea,
trag pe apucate dintr‑o țigară
pe care o aprind de zece ori pe zi.
Noaptea, în pat,
am un singur vis:
o casă de‑a pururi curată
și o cafea pe care să o beau
și o țigară pe care să o fumez
fără sincope.

În poezia Jarmilei Horáková ironicul se strecoară și se instalează cu iuțeala unei comete și te lovește când te aștepți mai puțin. În poezia Fragilitate (p. 22), poeta abordează noțiunea de fragilitate masculină și toxicitate cu o subtilitate aparte. Scriitoarea explorează orizonturile interioare și limitele limbajului, introspecția și expresia pură a trăirilor sufletești.

Bărbații sunt fragili.
În jurul lor
 (…)
Trebuie să taci.
Sunetul cuvintelor
îi doare.

Trebuie să devii
o cu totul altă persoană,
să nu mai fii tu însăți.

Poezia Ciuperca (p. 27) zugrăvește imaginea recurentă a unui bărbat lipsit de scrupule. Instanța masculină zugrăvită prin teatralism și prozaism este marcată de desentimentalizare: acesta practică amorului fără implicații afective, amorul ca scop. Poeta folosește o construcție mozaicală prin juxtapunerea elementelor de expresivitate, tehnica enumerativă, simbolurile și tropii fiind integrați într‑o retorică a demistificării.

Un bărbat afemeiat
este ca un cârnat afumat:
în loc de fum,
el este pătruns de mirosurile
tuturor paturilor
prin care a trecut.

Când poezia sa tace, puterea cuvintelor generează incendii, imagini violente – Bucureștiul este prezentat prin tehnici ce aparțin de cinematica unui trecut încă prezent‑ comunismul.

Poeta surprinde antitetic diferite orașe din România, numele lor fiind ușor de reperat prin referențialitatea românească a substratului textual.

Bucureștiul este un „loc cam sumbru și prea mare/ construit pentru pomenirea/ unui împărat împușcat”, „canicular”, cu oameni „condamnați la eșec”, Clujul „încercuit de dealuri.” Castelul folosit metonimic, de altminteri figura „împăratului împușcat” evocă deopotrivă erudiția și atenția scriitoarei în construirea ideii poetice, dar și asemănarea unor generații prin apartenența la trecut comun, a unei drame colective a estului european.

Imagini puternice, violente, diametral opuse întâlnim în triada Iași, Cluj și București. (pp. 26, 28, 52, 65).

„Cerul din Cluj”
este neted
ca fruntea mamei în copilărie.

În conturarea imaginii Iașiului sunt evocate elemente precum „bisericile din dantelă, statui, voievozi, cântece de leagăn, mame bătrâne” – opoziție cu Bucureștiul: „Bisericile din dantelă nu mai sunt poleite cu aur, dar sunt ușor de găsit.”

Poezia Jarmilei Horáková este un periplu prin toate etapele vieții, abordează teme multiple într‑o viziune unică, focalizată, surprinde dramele ființei, bucuriile, eșecul căsniciei, destinul, existența sordidă, monotonă, apăsarea sufletească totul fiind pus într‑o frescă ce surprinde imaginarul specific românesc. Motivele literare diverse, de pildă cel al păsării phoenix, al oglinzii – potențează ideea căutării de sine, regăsirea în cultură, aceasta din urmă fiind combustia sufletului poetei.

^[1] Jarmila Horáková, Big Bangul care n‑a avut loc, Editura ARC, 2023