LECTURI PARALELE

Romulus Bucur
poet, eseist, traducător

Un alt fel de a vorbi despre personaje secundare

Un titlu cum e cel al cărții de față[1] e susceptibil să divizeze de la bun început cititorii: cei care nu știu ce înseamnă cuvîntul folosit în el, și se întreabă ce o fi vrut autorul să spună cu asta, și cei care știu acest lucru, și se întreabă ce o fi vrut autorul să spună cu asta. Din prima categorie îi mai putem extrage de asemenea pe cei care s‑au interesat, au aflat ce înseamnă cuvîntul, apoi au trecut în cea de‑a doua. Mai rămîne presupoziția implicită a întrebării comune celor două grupuri: dacă nu i‑ar interesa, ar azvîrli cartea cît colo și, în ceea ce‑i privește, receptarea ei s‑ar încheia aici. Nu pentru ei sînt rîndurile care urmează.

Pentru a înțelege mai bine, ori măcar pentru a te apropia de înțelegerea poeziei din această carte, e necesar să auzi măcar o melodie interpretată la acest instrument^[2]; părerea mea e că avem de‑a face cu o încercare de sinteză între o muzică la prima vedere exotică, relativ monotonă, dar trezind emoții cît se poate de familiare, și inevitabila monotonie, inevitabilul caracter repetitiv al vieții noastre cotidiene.

Deci: trei secțiuni, Diastema (un termen pe care nu‑l știam, și care m‑a surprins, după ce l‑am căutat, că tot am de mers la dentist în perioada asta), Regizorul mut și Salteaua de paie, fiecare cuprinzînd cîte unsprezece poeme; o idee de structură care merită investigată un pic mai în profunzime.

Fact checker: „Abia apuc să adorm că mă trezesc să controlez dacă viața mea este așa cum trebuie/ […]/ Trenul continuă să fie plin deși atîția au coborît/ Notez conștiincios stațiile notez numărul de călători notez steagurile coborîte și ridicate./ Notez că visez și notez că sînt treaz/ Cineva probabil notează/ că sînt atît de preocupat de felul în care/ viața înaintează pe șine/ Nimeni nu vrea să știe unde aleargă acest tren/ Nimeni nu a văzut niciodată acest tren/ Cînd am coborît ultima oară nu era nici urmă de gară./ Faptele nu pot fi contrazise”

Abordare poetului, ca și a omului din spatele acestuia, e confruntațională, deși a ajuns la o vîrstă la care realizează că victoria nu e inevitabilă, dimpotrivă, o excepție din ce în ce mai puțin probabilă: „Morții iubesc victoriile postume”.

Abordare reluată, dezvoltată în Gardul, un poem considerat atît de important încît e reprodus și pe coperta a patra: „Sînt campionul care n‑a ajuns campion./ Învingi cu inima nu cu pumnii/ Dar cîteodată îți trebuie pumni tari/ Iar inima sigură nu poate sări un gard unde/ Dincolo te așteaptă raiul/ Deseori dincolo nu este niciun rai/ Doar o grămadă de pietre chiar îți trebuie pumni tari/ Iar cînd una din pietre deschide un ochi/ Înțelegi că pietrele au fost cîndva fețe de oameni/ Care n‑au ajuns campioni/ Și atunci asta necesită refacerea forțelor/ Alți pumni din ce în ce mai tari/ Alte inimi din ce în ce mai dornice să piardă/ Alte fețe din ce în ce mai împietrite./ Alt rai – dacă îmi este permis”.

O resemnare, sau ceva cît se poate de asemănător curge prin interstițiile cărții: „Promisiunea unei zile nesfîrșite lipită de ochii tăi/ Cînd o altă zi nu există/ Și nimeni nu așteaptă altceva/ O ușă după  care nu există nimic/ (Și ăsta e un gînd din lumea noastră dornică de repere)/ Nici măcar din cînd în cînd”.

Lumea nu e cum trebuie. Niciodată n‑a fost; din cînd în cînd, iluzia normalității, a firescului, a empatiei, a comunicării, a oricărui lucru care ne‑ar putea ajuta s‑o suportăm, este sfîșiată, și nici poezia nu poate face mare lucru în această privință: „Sînt niște oameni bătuți în cuie afară și niște/ Oameni prinși înăuntru/ Cei din afară se uită la cei dinăuntru dar nu văd nimic/ Cei dinăuntru privesc spre cei din afară dar nu se arată nimic/[…]/ Meteorologul anunță furtună/ Teologul transpiră și face un semn/ Nimeni nu înțelege nimic./ De atîta nimic copilul se face mai mic”.

Umbra războiului, ambiguitatea morală a vremii noastre, ca și a oricărei vremi, se lasă ca o ceață spre finalul primei secțiuni: „Ce crede poezia despre una ca asta?/ Ce crezi tu, cititor rece?/ Te‑ai gîndit vreodată că poezia este/ Ca lipsa banilor în buzunarul tău amărît?/ Atunci să vedem de unde vin banii/ Poate așa înțelegem sursa ocultă”.

Regizorul mut deplasează sistemul de referință înspre artă și, în general, cultura înaltă; motivația poate fi rezumată într‑un singur vers: „Atît de frumoasă este nesiguranța acestei lumi”

Ultima secțiune cumva dă voce naturii: „Atîtea culori lîngă stația de butelii/ Din pădure iese un drum/ Altădată aici îmi vorbea un copac/ Mintea lui caldă promitea final fericit./ Bilete de tren pe care nu le cumpără nimeni”. Naturii și inocenței salvate din copilărie: „Cea mai frumoasă și mai curată pîine din lume/ Îi spuneam cococică/ Pufoasă și bună cum este privirea de zînă/ Se cocea lîngă pîinea cea mare din țest/ Regina verii sudice spoită cu ou stropită cu roșie/ În căldura lăsată de jar/ Ca o poveste mică lîngă o poveste mai mare/ Așa cum are cam fiecare./ Paie de aur pe care am dormit și‑am visat ceva ce‑am uitat”

Dacă adăugăm și fotografiile lui Albert Dobrin, cartea e un experiment meritoriu, marcînd cumva o nouă direcție în scrisul autorului.

^[1] Nicolae Coande, 33 de cîntece pentru Didgeridoo, București, Tracus Arte, 2023.

^[2] https://www.youtube.com/watch?v=yG9ZX1FS20A.