LECTURI PARALELE
Romulus Bucur
poet, eseist, traducător
Poezia naturii și a iubirii
Discuția acestei cele mai recente cărți a lui Florin Dumitrescu[1], poate începe de la ilustrația copertei: manualul de limba și literatura română pentru clasa a IX-a, folosit în învățămîntul românesc pînă în 1990. Pe coperta manualului, o pereche de șopîrle urmînd chemarea naturii, adică pregătindu-se să se reproducă. În programa școlară din vremea aceea erau Pastelurile lui Alecsandri, cum ar veni, poezia naturii (dacă-mi amintesc bine, exemplificată prin Malul Siretului, cu a sa șopîrlă de smarald), iar la Eminescu una din teme era poezia naturii și a iubirii, unde cuplul de îndrăgostiți ducea la un nivel superior sinteza natură-cultură.
Într-un recent interviu acordat lui Mihók Tamás, în revista Golan, autorul face cîteva afirmații semnificative pentru înțelegerea proiectului său poetic. Cum ar fi: „Nu scriu o poezie ecologistă în stil clasic, ci scriu anume în stil clasic ca să transmit un mesaj ecologist”. Ori:
„poeziile despre natură sunt în general subapreciate în istoria literaturii române. Există o tradiție a segregării între poezia filosofică, chipurile majoră și meritorie, și poezia de tip pastel, considerată superficială («fără substanță») și acoperită în comentariile de la liceu de sintagma asta tocită – «sentimentul naturii». Am vrut să fac dreptate genului și să investighez ce înseamnă sentimentul naturii azi. Nu cumva raportul cu natura este azi, dimpotrivă, tema de maximă importanță a omenirii?”
Și, într-o vreme de activism frenetic, care a ajuns să confunde, voit sau nu, nu știu, arta cu propaganda pentru orice cauză, rezerva sa lucidă e mai mult decît binevenită:
„Cântecele cu revolution-bla-bla – bla-change the world sau tricourile cu Che Guevara sunt fonfleuri consumiste; sunt bășini de marketing, ca s-o spun pe șleau. Singura revoluție pe care putem spera să o declanșăm este cea din mintea receptorului. Dacă îi pui pe oameni pe gânduri, dacă le provoci o minimă disonanță cognitivă, ți-ai îndeplinit misiunea. Cine pretinde că poate mai mult de atât este ori ipocrit, ori manipulat”.
Și cu asta ajungem la nucleul cărții – există la ora actuală atît o artă ecologistă cît și o critică a ei, pe aceeași temelie. Dau doar două exemple dintr-o zonă pe care se întîmplă s-o cunosc mai bine, literatura chineză: Totemul lupului (Jiang Rong) și Cei trei regi (A Cheng). Problemele cu care ne confruntăm la ora actuală, și care riscă să ne șteargă de pe fața pămîntului, sînt cît se poate de reale și de serioase; a scrie despre ele, a trage un semnal de alarmă, mi se pare un gest responsabil, spre deosebire de gestul de a arunca cu conserve alimentare în operele de artă din muzee, unde e vorba doar de tembelism infantilizat dornic de publicitate. Încă o dată, sub rezerva examinării valorii artistice a acestui semnal de alarmă, că de aia ne mîndrim că, de atîtea mii de ani am inventat diviziunea muncii.
Privirea inocentă, capacitatea de a intra în pielea, elitrele, țesutul libero-lemnos, rădăcinile, rizomii etc.; un model potențial ar fi Arghezi: „Mie mi-a rămas să adun pietrele/ lângă pubele într-o grămadă/ mai dosit așa să nu le vadă/ când duc gunoiul cumetrele// Iată-mă la ultimul cataroi/ Stătea acolo de-o veșnicie/ L-am desprins cu greu și apoi/ i-am întors fața nevăzută mie// Larvele se zbiceau în volute/ limacșii își dezveleau prișnițele/ și-n van căutau coropișnițele/ căi de fugă neprevăzute// Un întreg microcosm mișunând/ priveam de sus din Olimp/ Am ținut piatra în mână un timp/ apoi am repus‑o pe pământ// Mi‑au rămas pe retină pleiade/ de gâze orbite instantaneu/ ca-ntr-un boț de rășină încleiate/ și-ntr-un colț de crevasă chiar eu// realmente buimac de real/ stau chircit sunt un vierme ambiguu/ părtășind lumina și frigul/ cu vecinii de bloc mineral” (Vierme ambiguu)
Apoi, mai recenta preocupare a poetului pentru piață, ca locul unde citadinul se întîlnește cu natura vegetală și animală, pe cît se poate mai puțin mediată și procesată duce la mici bijuterii cum e [Prelata se așterne]: „Prelata se așterne peste pepeni/ Neoane chicote și melodii/ de la Megaimage de vizavi/ vitrina scuipă peste piața Gemeni// Sub mușama harbujii vor musti/la noapte senzuali obraznici țepeni/ cum n-au mai pomenit nicicând asemeni/ iscoditorii ochi de mușterii// Vindeam pe vremuri tot pân’ la nămiezi/ recită moșu-același vechi lamento/ cu prinse-n barbă perlele de miez/ și vorbele se sparg de pavimentul/ îngemănatei hale și-o transformă/ încet într-o cucurbătă diformă”.
Piesa de rezistență, cea care într-un spectacol live ar provoca aplauze la scenă deschisă, tropăieli, fluierături, bis și tot tacîmul, e cea care dă titlul volumului; mă mulțumesc cu începutul și sfîrșitul: „Am visat că m-a luat de mână/ azi-noapte profa de română/ pe care o iubisem în liceu/ mă încuia, la ea în gineceu/ și mi-arăta pe îndelete/ cel mai ascuns dintre secrete/ pe care odinioară în clasă/ ni-l expusese fără ca să/ înțelegem ce spune/ În vis mi-l dezvelea ca prin minune/ etalându-și toți nurii// ce e ăla sentimentul naturii// De ce noi încă dragi copii/ citim Coșbuc și Alecsandri/ Cum de lipsa lor de profunzime/ din cele mai facile rime/ despre păsări, copaci ninsoare/ închipuie suprema splendoare// De ce nu puteți trece anu’/ fără să-mi recitați și din Topârceanu// Din Eminescu de asemeni cum de/ uităm complet adagiile profunde/ ci doar cum lunecă pe ape lebede/ e ceea ce ne vine-n minte repede// Eu repetam după profă/ strofă cu strofă cu strofă/[…]/ Abia când m-am trezit în miez de noapte/ mi-am înțeles subit menirea/ aceea de a înștiința omenirea/ despre taine simple dar de nepătruns/ despre adevărul care ne-a fost ascuns/ obscurat denaturat/ drept care vă voi spune ce-am visat// Am visat că m-a luat de mână/ azi-noapte profa de română/ pe care o iubisem în liceu/ …”. Un poem care se situează bine alături de O seară la operă.
„Avem blugi și geci și tricouri/ din nailon și supraelastic/ avem ce e mai nou decât noul/ acum și la pungă de plastic// Avem baxuri și doze și tuburi/ strălucind orbitor și fantastic/ cu fluide lucide sau tulburi/ acum și la pungă de plastic// avem boabe buline și bile/ toate yummy și crunchy și crusty/ care mângâie nări și papile/ acum și la pungă de plastic// Avem chipsuri și dropsuri și lame/ Molfăim și stuchim gumilastic/ mii de arome și gusturi și game/ de plastic, de plastic, de plastic// Avem tiruri paleți și navete/ avem planuri mărețe și vaste/ sateliți orbitali și rachete/ și sub noi o planetă de plastic// Cai-de-mare delfini și balene/ mii și mii de făpturi hidroplaste/ vidre nutrii nisetri și mrene-s/ acum și la pungă de plastic”. Parcul tematic al lui Mușina se întîlnește cu Odeletă societății de consum într-un volum cu totul remarcabil.
[1] Florin Dumitrescu, Sentimentul naturii, Bistrița, Casa de Editură Max Blecher, 2023.