BIBLIOTHECA UNIVERSALIS
Alda Merini
(Milano, 1931‑2009), considerată drept una dintre cele mai importante poete ale veacului al XX‑lea, a început să scrie la vârsta de 15 ani, fiind încurajată inițial de profesoara din gimnaziu, apoi de Giacinto Spagnoletti, adevăratul ei mentor. „Născută pe douăzeci și unu primăvara”, poeta ce strigă și se joacă de‑a strigătul, a debutat cu două poezii în 1950 în Antologia della poesia italiana contemporanea 1909‑1949 la vârsta de 19 ani. Figură emblematică a femeilor ce scriu despre femei, prezență cu totul neobișnuită în panoramicul poeziei italiene contemporane, Alda Merini nu se identifică cu niciuna dintre tendințele artistice dominante în cea de‑a doua jumătate a secolului al XX‑lea. Este adepta unei linii antimoderne ce abia se contura în Italia și ale cărei trăsături distinctive pot fi găsite în fuziunea contrastantă a impulsurilor religioase și erotice, creștine și păgâne. Asemenea lui Zeno Cosini care este sfătuit de Doctorul S. să își scrie amintirile într‑un jurnal pentru a se vindeca, în siajul teoriilor freudiene, poeta de pe Navigli folosește scrisul drept terapie; acesta reprezintă salvarea unei femei care a răzbit, a învins boala și a devenit eternă. Dacă în primele volume poate fi resimțită influența unor poeți precum Rilke, Campana, Quasimodo, versurile scrise începând cu anul 1979 poartă amprenta experienței traumatizante a ospiciului. Volumul La Terra Santa (Tărâmul Sfânt, 1984), pentru care poeta primește Premiul Montale în 1993, reprezintă mărturia cea mai evocatoare în acest sens. Forța poeziei meriniene este extraordinară, în versurile sale viața este surprinsă în toate ridurile ei, durerea, iubirea, singurătatea, neliniștea, iubirea, erotismul fiind temele predilecte. A publicat numeroase cărți de poezie, printre care: La presenza di Orfeo (1953), Paura di Dio (1955), Nozze romane (1955), Tu sei Pietro (1961), Destinati a morire (1980), La Terra Santa (1983), Testamento (1988), Vuoto d’amore (1991), Ballate non pagate (1995), Fiore di poesia (1951‑1997) și (1998), Le poesie di Alda Merini (2000), Più bella della poesia è stata la mia vita”(2003), Poema della croce, Mistica d’amore (2008), „Padre mio” (2009) și „Il suono dell’ombra”. Printre lucrările sale de proză care merită a fi menționate se numără: L’altra verità. Diario di una diversa (1986), Delirio amoroso (1989), Il tormento delle figure (1990), Le parole di Alda Merini (1991), La pazza della porta accanto (1995) și La vita facile (1996).
1. Ospiciul
Ospiciu, un cuvânt cu mult mai mare
decât întunecatele prăpăstii ale visului
și totuși mai soseau la răstimpuri
filament de azur sau cântec
îndepărtat de privighetoare sau gura
ți se desfăcea mușcând în albastru
minciuna crâncenă a vieții.
Sau o mână de bolnav, nemiloasă,
urca încet spre fereastră ta
silabisindu‑ți numele și‑n sfârșit
dezlegat grotescul număr, regăseai
toată gravitatea vieții tale.
2. Tărâmul făgăduinței
Am cunoscut Ierihonul,
am avut propria‑mi Palestină,
zidurile ospiciului
erau zidurile Ierihonului
și o băltoacă cu apă spurcată
ne‑a botezat pe toți.
Acolo eram evrei
iar fariseii erau la putere
acolo era și Mesia
rătăcit în mulțime:
un nebun care striga către Cer
toată dragostea lui întru Dumnezeu.
Noi, o adunătură de asceți
eram precum niște păsări
și câteodată, o mreajă
obscură ne întemnița
dar noi îndreptam spre liturghii,
slujbele Domnului
și Mântuitorul nostru Hristos.
Am fost spălați și îngropați,
miroseam a tămâie.
Și‑apoi , când iubeam,
ne electrocutau
căci, spuneau ei, un nebun
nu poate iubi pe nimeni.
Dar într‑o zi, din interiorul criptei
m‑am trezit și eu
asemeni lui Iisus
am avut învierea mea,
dar nu m‑am înălțat la ceruri
am coborât în infern
de unde privesc cu uimire
zidurile vechiului Ierihon.
3. Îmi aprind o țigară
Îmi aprind o țigară
de parcă ar fi o frunză de tutun
și inspir cu lăcomie
absența vieții tale.
Ce bine e să fii afară,
dornic să mă vezi
și niciodată ascultat.
Sunt nemiloasă, știu,
dar ăsta este jargonul poeților:
o lungă tăcere arzătoare
după un sărut apăsat și nesfârșit.
4. Trupul
Trup, cenușiu derizoriu
cu poftele tale stacojii,
până când mă vei prigoni?
suflet circumflex,
circumvalat și incapabil,
suflet circumcis,
ce cauți zăcând întru trupul ăsta?
5. În timpul nopții
Noaptea,
când timpul risipește întunericul
și omul doarme,
țintuit în singurătatea sa, Hristos a auzit vocea
luminoasei profeții.
EL a văzut Golgota
ca pe‑un vârf de diamant
și o bucurie absolută.
EL știa că pentru a‑L cunoaște pe Dumnezeu Tatăl
trebuia să‑L cunoască pe Fiul Său, să se cunoască pe sine însuși
ceea ce omul nu știe:
că a fost un martir,
că era un neputincios desăvârșit,
că era o fleandură de suferință
că va deveni o sutană moale la picioarele Mamei Sale divine.
Când toată lumea dormea,
Hristos asuda sânge,
și în timp ce ceilalți apostoli
lipsiți de orice zarvă, se odihneau cu ochii lor orbi,
lui Hristos I se alătura privegherea cerurilor,
și, mai presus de toate, sentimentul veciniciei. Și niciodată omul
nu va mai fi atât de singur și copleșit
de aceste vacarmuri contradictorii,
și niciodată carnea nu va mai fi atât de fericită,
și niciodată sufletul nu va mai fi trist.
Și niciodată sufletul nu va fi mai rodnic decât carnea.
6. Tată
Tată, dacă a scrie este o greșeală
de ce Dumnezeu mi‑a dăruit cuvântul
să articulez cu vocea tremurândă
cuvinte de dragoste
celor ce mă ascultă?
Acum bătrână și gârbovită,
unde să mai găsesc un fir de iarbă fragedă?
Ce știi despre mănăstirile mele, despre harul
divin al sfintelor, al marilor
suflete nebune? Ce pot găsi
printre osanale omului de cultură?
Altundeva este cântecul, în altă parte este cuvântul
și Dumnezeu nu‑L pronunță.
7. Hristos
Hristos,
când S‑a urcat pe cruce,
era deja mort.
și nu a simțit durerea cuielor,
nici sufletul eliberându‑se de sânge.
Ultimul strigăt pe care L‑a rostit către cer
a fost o rugăciune adusă durerii
pe care a văzut‑o în sfârșit
în deplinătatea ei
ca fiind demonul abandonului.
Au pedepsit trupul lui Hristos:
L‑au vrut mort,
L‑au vrut împilat,
L‑au vrut ponegrit.
Și când Hristos
târându‑se în genunchi
S‑a îndreptat spre eșafod,
nu Și‑a imaginat că puterea Tatălui
va ridica pentru El
acea cruce pentru care nu era răspunzător.
Și iată magnificul spectacol al răstignirii,
în care Dumnezeu Își răstignește Fiul
sub ochii tuturor.
Iată miracolul contemplării
a acelui chip spălăcit
care transpiră sânge și rugăciuni,
și iată întunericul morții
care nu se abate asupra Lui
ci asupra oamenilor care L‑au răstignit.
Priviți‑L pe Tatăl iubitor
care vine în ajutorul Fiului Său
și despică toți norii
și face să plouă din ceruri
acel pumn de trandafiri
pe care noi, oamenii, îl numim creștinism.
8. Desprindeți poezia
Smulgeți poezia de cântec
copacul de voci,
himerele de vis,
smulgeți‑mă din mine însămi.
ca să‑mi văd inima, vibrație
sângeroasă și dulce,
curgând la vale.
Misterele mele au fost cele ale lui Orfeu
și ale altor asceți pitagoreici
cu mesajul lor de pace
în mlaștinile necercetate.
9. Vino să‑mi furi
Vino, vrăjește‑mă și‑n această arzătoare
pleiadă de vise să mă reînvii.
Vino în lăcașul vieții mele,
schimbare a timpului: dacă ești bărbat
trebuie să‑mi desfaci mintea,
Însă dacă ești femeie, să nu ai parte de sănătate,
nici pofte și nici amintiri blestemate.
Îmi amintesc doar că sunt făcută la fel
cu noroiul tău
și mă împotrivesc coastei tale;
spune‑mi zeiță și‑apoi spune‑mi Atena.
dar mai presus de toate, numește‑mă femeia ta
sau floare dureroasă a întrebării.
10. Există un loc
Există un loc în lume
unde inima bate cu putere
unde rămâi fără suflare
de câtă emoție simți,
unde timpul stă în loc
și nu mai ai vârstă;
acel loc este în brațele tale
unde inima nu îmbătrânește
iar mintea nu încetează să viseze...
De acolo nu voi putea scăpa
căci vraja visului
simte căldura noastră și nu...
Nu voi permite niciodată...
ca eu să pot renunța la Cel care
cu iubire mă poate face să zbor.
Poeme traduse din limba italiană de
Alin Armando Artion