EDITORIAL

Criticul

Pînă acum patru‑cinci lustri îl cunoșteam pe dl Nicolae Manolescu foarte bine, însă numai din scris. Nu‑mi scăpa nimic din ceea ce apărea sub semnătura sa. În cealaltă vreme a vieții noastre, cea de dinainte de 1989, Nicolae Manolescu mă (sau ne) reanima literar, ca să spun așa, cu deja vestita cronică din România literară. Ea era și pentru mine, precum pentru atîția alții, literă de lege. Întotdeauna, și niciodată infirmată. A scrie Nicolae Manolescu despre tine în România literară părea o glorie superlativă. Iar suferința ignorării numelui tău de către marele critic, o adevărată nefericire. Cronicile marca Manolescu erau cristaline în expresie, nu lăsau loc nici unei interpretări sau ambiguități, ascuțite în judecata de valoare. Erau, mai ales, drepte, uneori nemilos de drepte. Cu atît mai mult cu cît contraziceau, ridiculizînd pe față, adesea prin diferența infinită în aprecieri, ierarhia literară oficială de partid. Și din această pricină, și mai valide.

La pas prin piețele istorice ale Aradului (mai 2016)
(Foto: Ramona Băluțescu)

În sfîrșit, după primul deceniu postdecembrist, am ajuns să‑l întîlnesc, față în față, cum se spune, pe dl Nicolae Manolescu. Persoana sa, absolut sigură pe sine, relaxată, colocvială, iar în aprecieri nu lipsită de o ironie subțire care arde, m‑a intimidat, de ce să nu recunosc. Precum m‑a și sedus. M‑a sedus cu atît mai mult cu cît a rămas același critic literar de dinainte de 1989, neclintit în judecăți de valoare, beneficiarii fiind însă, fatalitate!, tot cei puțini, cei aleși. Celorlalți scriitori, deloc numărabili, pot spune mulți, foarte mulți, cei mai mulți, Nicolae Manolescu le‑a rămas la fel: inaccesibil. De multe ori ignorarea critică e mai dureroasă, mai parșivă decît comentariul negativ. Cu toate acestea, și aici e marele său paradox, Nicolae Manolescu a fost ales, și încă de patru ori, succesiv, de marea majoritate a scriitorilor de astăzi președinte al celei mai irascibile și tensionate comunități intelectuale din România, cea a scriitorilor: președinte al Uniunii Scriitorilor din România. Sigur, votînd, fiecare spera că a venit ceasul cel bun și pentru el. Că, în sfîrșit, slavă Domnului!, marele critic îl va descoperi și pe el. Nu l‑a descoperit însă. Previzibil. Fiindcă Nicolae Manolescu a refuzat să lase jos arma critică cu care despărțea imperturbabil apele de uscat, adică valoarea de nonvaloare, postura de impostură. De data asta nu atît prin cronica literară din hebdomadarul cel mai important (de nu singurul) din țară, România literară, ci prin Istoria sa critică a literaturii române și Istoria literaturii române pe înțelesul celor care citesc. Consecința? Uniunea a supraviețuit sub mandatele sale mai multor „războaie” interne, unele în presă, altele dezagreabile și insultătoare în instanțe, mai multe decît toate la un loc de la înființarea sa (1909) și pînă astăzi.

Criticul literar Nicolae Manolescu a rămas semeț, demn, în picioare pînă la sfîrșit. Activ. Cicatricele murdarelor atacuri, șicane, calomnii, injurii, ingratitudini – fiindcă multe veneau chiar de la discipolii săi, lansați de el în marea literatură – le purta demn ca pe niște ignobile semne. Fără semnătură. Acum, nu m‑aș mira, fiindcă tot nu mai e în viață, unii să schimbe, fără nicio remușcare, macazul.

Vasile Dan