CRONICA LITERARĂ

Viorel Mureșan
poet

„Urlu și strigătul meu este mut”

Mai rar titlu al unei cărți de poeme atât de direct și în așa măsură lipsit de ambiguitate ca acesta, așezat de Gabriel Chifu pe o copertă: Despre petrecerea de sine și alte poezii, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2024. Relativ la infinitivele lungi cu formă substantivată, cum e aici „petrecerea”, Constantin Noica a dezvoltat prodigioase reflecții. Pentru el, infinitivul lung trece drept „un mod al sufletului” și e „regele formelor gramaticale”, întrucât ființelor și lucrurilor din această lume el „le prinde stările și procesele”. Sensul de bază al „petrecerii”, singurul pe care poetul mizează în acest titlu, e cel de „ducere a vieții sau ocuparea timpului într-un anumit fel”. Noua carte e, prin urmare, pandantul tematic la o alta a autorului, Elegia timpului (2018), însă cu un nimb de scepticism întrucâtva mai reliefat.

Primul poem se deschide cu versuri emblematice pentru întregul volum, deoarece atrag atenția asupra privirii, ca simțul cu cea mai mare acuitate, în jurul căruia se va organiza imaginarul poetic și se va desfășura discursul liric: „Îmi încordez privirea/ și mă uit cu luare aminte înapoi, până departe”. (Trupuri de-ale mele înșirate pe marginea drumului). Continuarea textului amintește de poemul kavafic Lumânări, în care tot „petrecerea de sine” se detașează ca temă centrală: „Zăresc înșirate pe marginea drumului/ căzute trupuri de-ale mele,/ din care eu am ieșit”. (id.). Acest fugaces labuntur anni al lui Gabriel Chifu se transpune mai departe într‑o poezie întrunind toate trăsăturile tranzitivității, de la biografismul accentuat, la apropierea limbajului de vorbirea cotidiană și de stilul prozei. Iar timpul narativ se suprapune peste timpul evenimențial, astfel încât sugerează o frecvență a întâmplărilor narate, care asigură înțelegerea din perspective multiple a ideii de trecere („petrecere”): „Unele arată ca niște case dărăpănate./ Altele sunt înecate în lacrimi./ De unele mă rușinez, pe bună dreptate./ În unele însă inima încă bate cu putere./ (Parcă ar fi o centrală atomică/ abandonată într-o lume pustie.)/ Împrăștie în neștire raze./ Ce fel de electricitate e asta?/ Iubirea nătângă? Visarea cu ochii deschiși/ tărâmuri noi, la cai verzi pe pereți?// Habar n-am să socotesc. Nu știu nici/ care dintre trupurile astea/ mi se mai potrivește acum, când sunt la ananghie./ Mai e vreunul/ pe care să-l pot refolosi, să mă adăpostesc în el/ și să pășesc mai departe?” (ibid.).

Poezia noului volum e una a reflecției ontologice, iar poetul face o separație aproape teologică între spirit și trup, pentru a putea extrage chintesența tragică a legământului dintre ele: „Eu, cel de mult sortit să fiu ceresc,/ m-am procopsit cu-această greutate/ și am ajuns atât de pământesc./ Nici că mai zbor, nici că alerg, doar mă târăsc, mă-mpotmolesc/ de parcă apăsarea lumii toat-o am în spate”. (Eu, cel de mult sortit să fiu ceresc). Asistăm la un întreg cortegiu de forme ale retragerii ființei din lume: „Simt:/ sufletul a început să se scurgă din mine./ Vine un moment când ne părăsește./ Iese, se ridică precum fumul subțire/ pe hornul căscioarei din satul troienit, iarna”. (În zile cu lumină puțină). Câteva poeme poartă titlul Stare, exprimând: unul dezolarea, altul bucuria, iar cel de-al treilea, dorința. „Stările” apar, precumpănitor, în poezii cu caracter erotic și sunt dispoziții spirituale profund existențiale, vizând esența însăși a ființei: „Mintea îmi e istovită și nu mai țin minte,/ uit, uit: sunt un fel de bibliotecă/ în care tot mai multe tomuri au paginile albe”. (Stare [Dezolare la Marea Egee, pe Brațul Athos] ).

Două poeme cu același titlu, Ultimul țărm, ultima zi, sunt însoțite de paranteze cu „varianta I” și „varianta II”. Sentimentul morții, care le străbate, împreună cu vocabula „țărm” din titlu și cu noțiunea de „variantă” ne conduc spre laboratorul eminescienei Mai am un singur dor: „Tot mai mult, cu fiecare zi, pierd lumină/ și-n loc mă pricopsesc cu întuneric./ Descumpănit și neputincios privesc la acest schimb/ care nu se mai oprește:/ lumina se retrage,/ întunericul dă buzna. E ineluctabil”. (Ultimul țărm, ultima zi [varianta I]). Tot o formă de cădere a ființei e și pierderea dragostei: „Ah, pârâul acela curat care izvorăște din tine/ astăzi nu mai ajunge la mine,/ se pierde pe drum./ Mi-a scăpătat, mi-a sărăcit de tot sufletul./ E un plop fără frunze,/ e o muzică tăcută,/ e un drum între două absențe,/ e o iarnă veșnică// Ah, cad din mine însumi și căderea/ durează la nesfârșit”. (Doar când am spus uitare).

Pentru poet, o formă a „petrecerii de sine” o reprezintă, desigur, scrisul. Metatextul cu cea mai mare semnificație din întregul volum ni se pare Trăirea dintâi și viața de-a doua. Aici ni se înfățișează cum omul natural se transformă în „om de cuvinte”. Sunt urmărite treptele deschiderii embrionului uman către ființa poetică, la contactul cu limba vernaculară: „Prima dată m-a născut mama,/ cu trup omenesc, cu trup de pământ.// Dar cine/ m-a născut a doua oară/ cu trup de cuvinte?// O, ce trup e acesta verbal, ca o țară!” Aceste etape sunt transfigurate poetic sub forma unor succinte „fiziologii literare” ale principalelor părți de vorbire: „Substantivele – adevărate case de piatră,/ cu temelia adâncă în solul necuprins,/ verbele precum vântul și apa curgătoare,/ precum marea cea neostenită,/ adverbele și adjectivele sclipitoare aidoma aștrilor,/ binemirositoare aidoma florilor de liliac/ și ierburile prepozițiilor, punțile conjuncțiilor,/ pe toate, pe toate le simt ca și cum ar fi parte din mine”. În cadrul acestei epifanii se împlinește miracolul creației, iar poetul dobândește puteri demiurgice și atributul ubicuității: „Iar când scrierea e gata, și eu sunt împlinit,/ parcă aș fi devenit inexplicabil o făptură atât de amplă/ încât pot să fiu oriunde și oricum, dintr-o dată”. În Foaie complet albă, procesul e invers și ar corespunde cu faza trecerii la parodierea literaturii. Deodată, poetul se simte desenat pe o coală de hârtie de un autor „neșovăielnic și ludic”. Acesta însă, după fiecare tușă trasă, îi șterge mișcările și liniile, până la neantizare: „Nemaipomenit de glumeț, autorul desenului/ mă șterge nepăsător cu guma/ până când foaia rămâne complet albă”. Relativ la tema scrisului și a poetului, am ține să mai reliefăm o singură ipostază, pe aceea de „figură-filtru”, coincidentă picturii, în care este surprins eul poetizant: „Am învățat să ies din trup./ Mă înalț cu ușurință, parcă aș fi într-un dirijabil invizibil./ Mă opresc undeva în aer/ și de acolo cuprind cu privirea/ întreaga scenă cu mine, cel de jos” (Aș vrea să am niște sfori ca la teatrul de marionete). Scrisul poetic se desfășoară, ca la mulți artiști moderni, sub imperativul impersonalității imboldului creator. În subsidiar, această poziție vizavi de geneza artistică, poartă și o încărcătură mistică: „O mână din cer ține stiloul./ Penița de aur caligrafic se mișcă pe marea coală albă./ Îmi scrie viața,/ mi-o trasează precis.// Eu trăiesc ascultând de dictare./ Nu fac decât ceea ce demult/ e hotărât pentru mine./ Fac întocmai”. (Eu trăiesc ascultând de dictare).

„Petrecerea de sine” circumscrie și ideea de noroc, de predestinare, oarecum congruentă în expresie cu cea din paragraful anterior: „E scrisă în ceruri, cu cerneală care nu se șterge,/ povestea asta despre mine.” (Femeie tânără întâlnită pe stradă). Din caracterul incontrolabil al celor dictate de zodii se naște natura oximoronică a acestei poezii, iar ea exprimă, dacă nu resemnarea, atunci măcar împăcarea cu ceea ce stă scris, ce este dat de sus în destinul uman: „Urlu și strigătul meu este mut.” (Singurătatea ca o lespede tombală) și : „doar un opaiț cu flacăra înghețată” (id.). Unele dintre poeme sunt „o poveste”, precum acesta: Venirea îngerilor în orașul inimilor împietrite. Atunci când narațiunea îmbină planurile profan și sacru, textul poetic are o latură vizionară: „Odată cu ultimele raze ale soarelui,/ au coborât în oraș câțiva îngeri.// …// Veniseră să ne vindece, iar noi/ habar n-aveam de ce veniseră și nici că veniseră./ Au bătut la ușile noastre și nu le-am deschis,/ nimeni nu le-a deschis, ușa în orașul acesta/ al inimilor împietrite.// …// În zori, mâhniți, au făcut calea întoarsă./ Și-au luat zborul răspândind în jurul lor/ o lumină atât de fină,/ că ochii noștri n-au putut s-o distingă.// Sosirea lor a fost ca și cum n-ar fi fost”. Alteori, un simplu crochiu are dinamica imaginilor și tăria unui haiku: „Un condor se apropie,/ ia în gheare tărâmul acesta al nostru,/ îl ridică, îl duce departe/ și-i dă drumul în gol”. (Schimbări meteorologice, fizice și metafizice). Cartea se închide circular prin Cuvinte transformate în tăcere: „Tăcere peste tăcere,/ sute de pagini de tăcere,/ tomuri, biblioteci de tăcere”. Prin tonalitatea sa grav elegiacă, prin linia impusă de un autor la care tăcerea tinde să devină ceremonie, volumul Despre petrecerea de sine și alte poezii e întru totul remarcabil.