CRONICA LITERARĂ

Radu Ciobanu
prozator, eseist

Divulgări fatale

Am acordat dintotdeauna un credit mai ferm criticilor ale căror comentarii și judecăți de valoare s‑au bazat pe o experiență proprie, dobândită în frecventarea și a altor genuri decât cel care i‑a consacrat. Mi‑a resuscitat această recunoaștere recentul roman al dlui Constantin Cubleșan, personalitate refractară la aderențe gregare, totuși de primă linie, a literaturii noastre, care e perceput prin competența sa primordială, aceea de critic literar, deși s‑a mișcat dintotdeauna cu dezinvoltură în oricare dintre celelalte genuri. Excursurile sale în afara criticii apar însă mai curând ca niște violons d’Ingres, pasaje relaxante de‑a lungul fluxului constant al demersurilor critice. Impresia aceasta e întreținută de prezența constantă a lui Constantin Cubleșan, chiar și azi, în ipostază seniorală, în principalele reviste de cultură, atât cu comentarii ale aparițiilor curente, cât și cu o serie de eseuri de incontestabilă seriozitate, dedicate vieții și operei lui Mihai Eminescu, ce vor figura probabil, în final, asamblate, ca opera sa capitală.

În acest context, recentul roman – La ferestrele Europei^[1] – poate să surprindă printr‑o forță epică nediluată prin ani. Cuvântul recent e însă relativ și, în acest caz, impune niște nuanțări. Întotdeauna când încep o lectură, obișnuiesc să survolez cartea prospectiv, de la coperte la caseta tehnică și la celelalte eventuale detalii. De data aceasta am remarcat o notă liminară, după foaia de titlu, prin care autorul ține să prevină: „Orice asemănare cu persoane și situații reale este întâmplătoare și nedorită de autor. Anii ‘80.” Ceea ce surprinde aici nu este atât avertizarea – loc comun în cazul prozelor presupuse a fi „cu cheie” – cât datarea – „Anii ‘80” – pentru că precede o a doua datare, de pe ultima pagină, în finalul textului: „Cluj‑Napoca, 1992‑2023”. Din acest arc peste timp, deliberat sau nu, mi se pare plauzibilă deducția că ideea romanului a apărut încă din anii ‘80, generată de exasperarea autorului. Acel ultim deceniu de regim opresiv a reprezentat și apogeul corupției sub forma mizeriei absolute, morale și materiale, și a dus o întreagă națiune la exasperare. Dar scriitorul are un mare avantaj: scrisul e terapeutic, diluează stresul și defulează tensiunile nefaste. Rațiunea rămâne însă funcțională și îl scutește de o resemnată vegetare, obligându‑l la atitudine și atunci scrie romane, mai ales când e un moralist, precum, în bună tradiție a eticismului transilvan, e Constantin Cubleșan. Cu ani în urmă, regretatul critic Anton Cosma îl arondase printre criticii moraliști, iar, într‑unul dintre interviurile sale, Cubleșan consideră această situare ca fiind un elogiu:

„Cu atât mai mult”, spune d‑sa, „cu cât mie îmi place să mă revendic din tradiția ardelenească, or ardelenii, prin structură, sunt niște moraliști în general.”^[2]

Descendența sa din eticismul transilvan e recunoscută și declarată cu aceeași reținută mândrie, cu același orgoliu de castă, ca și cum ar fi vorba de apartenența la o nobilă, istorică familie pe cale de a se stinge. Cum, de fapt, și este. Or, un scriitor cu o asemenea structură etică, într‑un context ca acela al anilor ‘80, nu putea să perceapă lumea în mijlocul căreia trăia fără s‑o evalueze (ca să nu zic s‑o judece) și astfel s‑au conturat, totuși, prototipurile personajelor care vor apărea în romanul pe care, însă, nu putea să‑l urnească decât prin 1992, când starea morală a națiunii nu era cu nimic mai fericită, dar măcar se putea vorbi, scrie, scoate la lumină adevărul. Iar până atunci, adevărul era trist, dur și primejdios iar scoaterea lui la lumină putea provoca dezastre, asemenea efectului de domino, de nimeni dorite. Ceea ce, în romanul lui Constantin Cubleșan se și întâmplă, dar, judecând după numeroasele personaje și complicațiile intrigii, e de presupus că elaborarea edificiului epic, desfășurată între 1992 și până deunăzi, a decurs laborios, cu răgazuri, îndoieli, reveniri și reporniri, până la versiunea pe care o comentăm acum.

La ferestrele Europei e un roman mai puțin obișnuit, întrucât în centrul său se află un singur personaj integru, înconjurat, urmărit, hărțuit, blamat de o întreagă faună subumană, căreia i se adaugă până la urmă însuși cel căruia își închipuise, naiv și de bună‑credință, că îi face dreptate, divulgând adevărul. Pe scurt, Serafim Loga, fiu de învățător, venit de la sat, educat în spiritul respectului valorilor tradiționale, ajunge un jurnalist talentat și apreciat pentru curajul articolelor sale. El nu‑și dă seama că inițiativele sale sunt îngăduite, dar urmărite și supravegheate să nu depășească o anumită limită. Până într‑o zi, când o depășește divulgând o ticăloșie: un prestigios geolog face o descoperire importantă care e atribuită abuziv altuia, unui „cui trebuie”, cu relații solide la nivelurile cele mai înalte. Serafim Loga e concediat de la ziar, iar acuzația e formulată într‑o ședință de „înfierare”, în limba de lemn a ritualurilor de partid, de către tovarășul Kudar, de la secția de propagandă a „județenei”:

„Tovarășul Loga, a continuat Kudar, pe tonul său vehement, se face vinovat, grav vinovat, de abuz de încredere, de inducere în eroare a publicului și a organelor noastre de partid, aruncând astfel o pată murdară asupra nobilei profesiuni de ziarist, prin publicarea acelui reportaj calomnios în coloanele ziarului, spre oprobiul întregului public.”

Adevărata gravitate a reportajului nu stătea însă în faptul că era „calomnios”, ci în maniera metaforică în care fusese redactat și din care se distingea clar aluzia la o persoană tabu, „tovarășa”, ceea ce echivala cu o crimă de lezmajestate. Toți sesizaseră asta și, îngroziți, chiar și cei care‑i fuseseră cei mai apropiați, făcuseră pasul înapoi. În jurul lui Serafim Loga apare brusc un gol anihilant, când își dă prima oară seama de naivitatea sa:

„...ar fi trebuit să știu, să bănuiesc măcar, să prevăd, să fiu pregătit pentru o asemenea deturnare existențială... Oricine în situația asta ar fi făcut‑o, ar fi fost mai prudent, mai circumspect, mai... realist. [Eram] prea sigur, prea convins că nu făceam nimic rău, nimic împotriva firii, a logicii, a rațiunii, nimic dăunător vieții, a vieții mele și a vieții noastre [...]”

Candidă eroare, care i se revelează chiar în timpul ședinței punerii la zid, când constată cu stupoare că nimeni, absolut nimeni nu îndrăznește să rostească măcar un cuvânt în apărarea sa. Constantin Cubleșan face din acea ședință unul dintre episoadele memorabile ale romanului. Atmosfera de cruntă plictiseală din ședințele ordinare e dominată de data aceasta de frică și toți urmăresc crispați desfășurarea „lucrărilor”, precum un personaj care obișnuia de fiecare dată să schițeze desene aiuristice în carnetul său, lăsând impresia că ia notițe, iar acum rămâne cu pixul suspendat. Pentru ca, în final, când Serafim Loga părăsește sala, să survină un incident neașteptat, cu semnificație aparte în mesajul romanului: prietenul și colegul său de redacție, Vasile Oiță, aflat în bună dispoziție etilică, se ridică și declară că dacă pleacă Loga, va pleca și el, dar nu‑și poate realiza intenția deoarece, prea aburit, la primul pas, cade ca secerat. Sensul scenei e limpede: orice tentativă de solidarizare cu cel „înfierat”, e sortită căderii în derizoriu. De aici încolo, Loga se surprinde captiv în singurătatea proscrisului, care crește în jurul său ca o apă, încât romanul poate fi considerat și ca o investigare psihologică a tipului special de singurătate a celui exclus.

Căsnicia lui Serafim Loga este mai demult în derivă, agravată și de incompatibilitatea sa cu socrul, celebritate arogantă și snoabă a lumii universitare medicale. Care îi reproșează, de fapt cu luciditate, nebunia și zădărnicia unui asemenea articol:

 „Ai înțeles, zevzecule?! Și acum vii să‑mi vorbești mie despre faptul că demersul tău a fost folositor! Folositor cui? Ție în niciun caz. Lui Bogățeanu? El nu are nevoie de așa ceva. Flotației de la Căpria? Să fim serioși. Flotația merge înainte cu tehnologia ei, fără să‑i pese cine a fost cu ideea sau cu execuția tehnică. Atunci?... Cititorilor ziarului? Mare scofală [...] ei nu devin nici mai buni nici mai răi aflând sau nu adevărul adevărat în legătură cu șantierul de la Căpria. Așa că, iarăși te întreb: folositor cui? Poate nouă, nu? Membrilor familiei care va trebui să suporte privirile amuzate, ca să nu spun altfel, ale celor cu care ne vom întâlni în zilele următoare...”

Serafim încearcă să‑și caute dreptatea, inclusiv în București, pe la toate forurile și instituțiile, dar toate ușile i se închid, chiar și cele în spatele cărora conta pe o mai veche prietenie sau relație. Survin și evenimente colaterale care îi fac viața și mai extenuantă, sporind tipologia romanului cu noi personaje memorabile. Unul dintre acestea e mai sus amintitul Vasile Oiță, singurul în care Serafim găsește o prietenie constantă, cu care poate comunica și împărtăși căderile sufletești. Dar Vasile Oiță e o personalitate accentuată și la fel de hărțuită ca și el. Rămas în cârje de pe urma unei poliomielite din copilărie, e marcat de sindromul infirmității, dar are marele atu de a‑i plăcea să citească, ceea ce‑l ajută să devină cenaclist, corespondent voluntar la ziarul local și apoi gazetar cu talent recunoscut, deși autodidact, toate astea după parcurgerea unor etape detaliate de Constantin Cubleșan cu o concizie pregnantă. Duce o viață boemă, dar e onest, loial, are curajul rostirii, ceea ce explică solidaritatea cu Serafim Loga. Din nefericire, se inflamează într‑o relație intempestivă cu Maria Luțaș – personaj marcant – tipesă seducătoare, cultivată, cu aere intelectuale, un fel de vivandieră erotică itinerantă, al cărei cinism îl năucește, stimulându‑i etilismul boem și acutizându‑i complexele de inferioritate. Deși e implicat doar tangențial în intriga propriu‑zisă, Vasile Oiță e o prezență memorabilă, care aduce romanului un spor de culoare și de dramatism.

În fine, în însingurarea și deruta care‑l țin pe marginea unui abis depresiv, în viața lui Serafim apare un alt personaj posibil salvator. Atâta doar că Arancia, studentă medicinistă, e argentiniană și se pare că el are o vocație specială de a‑și complica viața. Vasile Oiță îl previne de altfel de îndată că idila aceasta îl va plasa din nou în colimator. Ceea ce se și întâmplă, căci tovarășul colonel Vădană e pe fază și are fler. Serafim e convocat la o întâlnire, de asemenea mare scenă a romanului, unde încearcă racolarea lui. Ideea ar fi să i se permită să plece din țară împreună cu Arancia, cu condiția ca dincolo să‑și asume statutul patriotului de serviciu. Serafim nu răspunde pe loc și chestiunea rămâne în coadă de pește, deoarece între timp „a explodat mămăliga”: suntem în decembrie 1989.

Surprins, captiv între entuziasm și incertitudini, Serafim rătăcește prin tumultul străzilor răsculate, când, fiind recunoscut, cineva l‑a acroșat imperativ:

„– Ce stai?! Hai la tipografie să scoatem o gazetă a revoluției. Primul ziar liber! [...] Momentul acela a fost hotărâtor. Am înțeles că nu mai puteam rămâne în expectativă, că trebuia să ies din mrejele trecutului meu, devenind alt om, redobândindu‑mi demnitatea pe care, de fapt, nu o pierdusem niciodată.”

Un roman cu happy end, așadar, însă unul amar, în ale cărui ultime pagini i se lămurește și titlul, rămas până acum aparent fără legătură cu bogăția sa tipologică și epică: Serafim își amintește de entuziasmul lui Vasile Oiță, repede curmat de primele gloanțe:

„Vezi? Acum s‑au luminat toate ferestrele Europei. Mii de oameni ne privesc de acolo... Cu alți ochi... Trebuie să‑i privim, la rândul nostru, cu alți ochi...”

Celor ce au trăit acele vremuri „în direct”, romanul dlui Constantin Cubleșan le resuscită amintiri familiare, cu o aură stranie, de nostalgie sumbră. Prin unda sa ușor didactică, el poate fi însă foarte util generațiilor care, fără să le fi cunoscut, duc dorul unor vremuri pe care o propagandă perfidă le idilizează cu abilitate. Din păcate însă, aceste noi generații nu mai citesc...

Note:

^[1] Constantin Cubleșan, La ferestrele Europei. Roman. Iași, Junimea, 2023.

^[2] Constantin Cubleșan, Grăbește‑te încet – 75 – (interviuri). Prefață de Ilie Rad. Cluj‑Napoca, Eikon, 2014.