CRONICA LITERARĂ

Romulus Bucur
poet, eseist, traducător

Teama și speranța

Ioana Nicolaie se bucură de multă creativitate, care vine dintr‑o dublă sursă: întîi din păstrarea legăturii cu copilăria, cu inocența acesteia, apoi din experiență, integrată cu înțelepciune atît în existență cît și în scris.

Titlul cărții[1] mi se pare o imagine extrem de fericită; plasarea poemului titular în finalul acesteia, de asemenea. Pe lîngă explicația poetică din el, cea științifică, referitoare la biologia și ecologia speciei, aduce noi nuanțe în înțelegerea poeticii autoarei: noctiluca se hrănește cu micro‑alge, icre, ouăle altor specii, se reproduce prin diviziune celulară și, ca plancton, e o parte esențială a lanțului trofic. Nu altfel se petrec lucrurile în ceea ce privește creația poetică: experiențele, mici sau mari, sînt ajustate pentru a fi procesate de conștiință, umană și poetică, o hrănesc, și apoi se divizează în părți echivalente, poemele, care se răspîndesc în ecosistem, cu viața lor, independentă de cea a autoarei și, în plus, răspîndesc o anumită cantitate de lumină discretă, delicată:

„Noctiluca/ e un protozoar marin/ cu corpul sferic/ prevăzut cu flagel/ fosforescent/ ce răspândește‑n întuneric/ lumină// lampirys noctiluca/ e licuriciul/ ce strălucește în miezul de vară// protozoarele marine și licuricii/ nu se întâlnesc/ niciodată/ produce lumină fără s‑o știe/ și astfel înving noaptea”.

De la sfîrșit, către început – primul poem vorbește exact despre această fragmentare a experienței, ținute laolaltă de proximitatea foilor de hîrtie ale unui vechi carnet. Unul care își pierde identitatea (coperta) și nu conține/ nu reține nimic din ce am fi înclinați să considerăm esențial, ci doar accidentalul:

„Depresia e un magnet pentru durere/ am scris cândva într‑un carnet/ cu Superman pe copertă/ paginile ar fi trebuit să se umple/ apoi pe foi se strivea anatomic viitorul/ și sensul// cum de pot deschide ochii?/ cum de lumea e un film rulat pe rapid?/ cum de am pus friptura în cuptor?/ ce barbarie,/ consum biologic ce ne va dovedi/ peste vreo sută de ani retardul// Epoca sângelui a noastră/ spiritul mereu va urma// cum de prin degetele puse în dreptul veiozei/ trece lumina?/ cum de accept?// cum de împroșc labirintul/ cu tălpi peste tălpi de cel puțin/ șaptezeci de mii de ani încoace/ cum post‑maimuța sau pre‑omul au deschis ochii?// cum de exist?/ oare exist?/ vom supraviețui?// carnetul nu a rămas gol/ s‑a umplut de cifre/ de programări la doctor/ de sume datorate cuiva/ de proiecte, cărți, adrese,/ chiar și de‑un autograf/ luat într‑un aeroport unui actor celebru/ și de numele unor scriitori sud‑americani// eram în Mexic, care‑s cei mai buni de azi?/ și Enrique i‑a scris cu mâna lui/ pe pagina alăturată depresiei// carnetul are copertele rupte,/ nimic despre sens sau viitor.”

Avem de‑a face cu un biografism aparte, întorcîndu‑se în răscrucea tinereții și a începutului maturității, cu sentimentul necesității de a retrăi aceste momente, oricît ar fi fost ele de traumatizante:

„n‑a fost tinerețe fără bătrânețe/ de‑o vreme numai fluturi uscați/ scap îndărăt/ cuiele au căzut de unele singure/ aproape fără zgomot// pe locul lor/ fără drept de apel/ e o mică bătrânețe solidă”.

Un șir al vîrstelor, începînd, firește, cronologic, cu copilăria:

„Netezesc obrajii bucălați/ ai unei păpuși/ pe care n‑am avut‑o/ […]/ numai în sertare e bine/ bunica face merele felii/ le coase pe‑o sfoară/ le pune ca pe rufe/ la uscat// sfoara atârnă și leagă”. Adolescența: „adolescența noastră s‑a dus/ pulbere și nisip mișcător/ clase jupuite, afișe, moloz,/ căci n‑am știut să ținem de ea/ nici măcar cum îngrijești pisoiul orfan/ pe‑un preș de la intrare”, apoi maturitatea, „Într‑o zi te trezești/ dar nu ești acolo// cineva trântește o ușă/ cu tot cu fața ta// ce tinerețe strașnică/ și plină de putere/ se îndepărtează”, într‑un poem ce aduce aminte de Lumînări a lui Kavafis și, (crono)logic, bătrînețea: „bătrânețea‑i cu ziduri până la cer/ doar să sfărâmi într‑un loc/ că pumni de ciment/ pătrund iute pe‑acolo/ și se prefiră pe tine”; „și totuși, de sub timp/ nu se poate scăpa,/ deși bătrânețea‑i studiată/ la microscop/ iar curcubeul e ață/ de cusut cataracte// am patruzeci și șase de ani/ pe un cerdac dispărut/ începe o ploaie de vară”.

Cartea are în urzeală o mulțime de fire ale insecurității, ale traumei, ale bolii, ale agresiunii; una din imaginile recurente ale acesteia din urmă e aceea a unei feline de care nu ne temem doar pentru că sîntem mari în comparație cu ea:

„Sunt pe bordură/ biet pui de vrabie/ tocmai scăpat din gura pisicii// cine mă ia în palmă?/ […]/ pisica a fost, a trecut,/ nu se vede nimic pe obraz/ o ultimă gheară/ face rădăcini pe sub asfalt”; „Își dă drumul din cuib/ pisica o sfâșie/ penele se‑mprăștie/ iar picioarele singure/ se deșurubează”; „caninii pisicii se‑apropie/ sunt zeci, de jur‑împrejur,/ nu e nimeni să‑i îndepărteze pasionați/ cum suntem,/ de fragmentele acestea/ de lume apusă”.

Teama ultimă e, firește, moartea, personală și a celor dragi, ca, de exemplu, în La pachet („când totul e numai sfârșit/ și poate nici nu mai poți/ respira”). Tot la pachet vine și pandemia, înfruntată în familie (Mircea Cărtărescu, Nu striga niciodată ajutor), în Sonata lunii, Așa, Ploaia (aceasta din urmă asociată și cu diverse boli la diverse vîrste ca și cu îmbătrînirea în general). O singură ilustrare:

„toți au de jur împrejur/ un pui aidoma lor, doar că nevăzut,/ iar el o singură dată/ se‑arată/ când vine sfârșitul/ îți ia suflarea din urmă/ și, ca un pui foarte tânăr,/ e liber să poată pleca/ mai departe”.

Ultima ipostază a morții aceea colectivă e de regăsit în prezentarea cu ironie amară a războiului, într‑o lume civilizată, unde nu‑i așa, astfel de lucruri nu pot să se întîmple. Și chiar dacă lucrurile nu se întîmplă astfel, nu‑i pasă nimănui:

„peste Kiev cade cenușă// deasupra, în văzduh,// războiul se‑ngrașă/ iar oamenii se urcă‑n troleu/ ca întotdeauna” (2022).

Avem în față o carte de maturitate, construită din teamă și speranță. Teama că în urma noastră va rămîne doar poezia. Speranța că va rămîne măcar poezia.

^[1] Ioana Nicolaie, Noctiluca, București, Vellant, 2023