INSOMNII VINOVATE

Horia Al. Căbuţi
prozator, traducător, eseist

*

Un personaj al lui Dostoievski, însingurat și timid, vorbește cu casele. Ele sunt singurul – și de neînlocuit – interlocutor în îndelungatele sale peregrinări pe străzile și fundăturile din Sankt Petersburg. Case mai vechi sau mai recente, mai semețe ori mai modeste, mai amărâte sau mai exultante. Toate sunt deschise șoaptelor, toate se cutremură de prezența lui. Fiecare cu personalitatea ei. Cu culoarea, arhitectura și povestea fascinantă. Se bucură și ele de soarele primăverii ce le încălzește bătrânele cărămizi și se întristează profund când proprietarii le stâlcesc fațada cu stupide invenții moderniste. Se revoltă pe tăcute văzându‑i pe zugravi ridicându‑și din găleți bidinelele îmbibate cu oribilul galben chinezesc, ejaculându‑le plictisiți peste diafanul roz de la începuturi.

Dar, mai ales, știu să asculte. Să absoarbă lacom prin porii lărgiți de gerurile nordului confesiunile deznădejdii. Să mângâie chipul răvășit de doruri cu o răsuflare tainică prelinsă de sub streșinile ruginite. Să clipească imperceptibil din obloanele grele din lemn când un val fierbinte de speranță răsună din cadența pașilor grăbiți înspre casă. Sau, pur și simplu, să‑i însoțească mersul fără destinație în sincopele minusculului ticăit al cariilor din grinzi.

Plimbările printre casele din metropola țarului îl umplu pe tânărul rus de o fericire pe care în mai trei decenii de existență nu i le‑a oferit nicio ființă grăitoare.

(de multe ori vorbirea cu pereții alină mai adânc decât o spovedanie)

*

Ascultând a suta, a mia oară, Ave verum corpus de Mozart. Saltul viguros de octavă al viorilor peste curgerea elegiacă, întunecată, a vocilor corale. Ca o scoborâre a ploii mântuitoare peste gliile crăpate. Elan vital bergsonian, învăluire tandră în dansul concupiscent cu materia. Putere a intervalelor meta‑sonore, pas neșovăitor către moartea transfigurată în acordurile speranței. Ființa apucând resemnată poteca spre neființă. Dar și explozia neființei, sătulă de durerile tenebrelor, întâmpinând cu brațele‑i tremurătoare lumina ființei. Lumina fotonilor năvalnici ce izbucnește triumfal pe când Marele Început de‑abia se clarificase pe sine.

Și nu e decât o simplă și banală octavă, un balans blând al arcușurilor, o molcomă dublare a frecvenței. Dar întemeietoare de lumi. Genul de salt armonic care îți coagulează spontan circuitele sanguine, înlocuindu‑le, după clipa incipientă de stupoare, cu extazele înmiresmate ale zborului. Ale plutirii cutremurate.

Până aici nu a pătruns nici Phaidros ori Metafizica, nici Monadologia, nici Critica rațiunii pure, nici Sein und Zeit. Nici măcar telescopul Hubble!

*

Știu că nu știu.

Dacă spunea adevărul, afirmația era falsă întrucât propoziția conținea două predicate contrarii.

Dacă mințea, propoziția era adevărată deoarece termenii deveneau identici.

Socrate mințea rostind adevărul. Dar știa prea bine să o și spună pe aia dreaptă însăilând aparente minciuni. Căci minciuna înțelept utilizată poate sluji adevărul mai mult decât un batalion de poncife veridice. În sclipitoarele sale circumvoluțiuni, contrariile ireconciliabile devin coechipieri. E probabil primul care a perceput fluiditatea graniței între adevăr și minciună, între frumos și urât, între știință și ignoranță. Dar cel mai pregnant, între bine și rău. Binele e inoperant în absența contrariului său. Întregul demers socratic n‑ar mai avea astfel niciun temei. Iar atunci când exultă și se altoiește pe frumos (kalokagathia), negurile determinațiilor negative se înseninează. Devin cooperante. Iar, topite în apele binelui când ele au umplut întreaga albie, slăbesc vertiginos: „pentru un om bun nu există nimic rău, nici în viață, nici în moarte”.

Moartea e bună în orice situație, fie ca somn fără vise, fie ca întâlnire în Hades cu toți înțelepții și eroii care au părăsit lumea – afirmă cu deplină seninătate Socrate în celebra sa Apărare. Temuta moarte este în fapt „un câștig” nu doar pentru că aneantizează timpul, pentru că „astfel timpul întreg nu pare mai lung decât o singură noapte”. Ea devine, închizând bucla, indicatorul calibrat al științei: „Căci să te temi de moarte, cetățeni, nu este nimic altceva decât să‑ți închipui că ești înțelept fără să fii; înseamnă să crezi că știi ceea ce nu știi”!

Cum să admiți supraviețuirea în necruțătoarea lume concurențial‑conflictuală a unei astfel de imaculate minți?

Nu e de mirare că a fost recompensat de atenieni cu un generos buchet lichid de conium maculatum!

(„Dar acum e timpul să plecăm: eu ca să mor, iar voi – ca să trăiți”)

*

La sfârșitul anilor ’80 traduceam în limba română Cartea tibetană a morților după niște facsimile ale variantelor magnificului text în franceză și engleză. Dobândite cu greu, întrucât circulau „ilegal”, ba chiar subversiv (!), în cercuri extrem de restrânse (nu încetez să mă gândesc cu pioșenie la cercetătorul și alpinistul Răzvan Petcu din București care mi le‑a pus la dispoziție cu generozitate fără măcar să mă fi cunoscut în prealabil; la scurtă vreme a plecat fără întoarcere către tărâmurile din care provine fascinanta carte, acoperit fiind de o avalanșă în Himalaya).

Deci lucram pasionat la traducere, impresionat de profunzimile doctrinei buddhiste de extremă claritate și elocință, înveșmântată în imagini poetice de neuitat. Seara obișnuiam să stau la taclale cu tatăl meu pe marginea pasajelor isprăvite în ziua respectivă. Fusese un intelectual redutabil și inflexibil în neaderența sa la sistemul ce ne sufoca. Cu studii în domeniul militar și ingineresc, dar și cu lecturi considerabile, e drept, nesistematizate, incluzând autori importanți, de la Platon la Voltaire și Eliade, până la istoricii și politologii contemporani. Un spirit tehnico‑matematic impecabil, o rațiune absolut solidă. Totul, în mintea sa neliniștită, trebuia să își găsească o explicație geometrică. Inclusiv Dumneazeu, pe care îl asimila soarelui sau, uneori mai extins, cosmosului pe ansamblu, cu respectarea fără greș a legilor fizicii.

Mă urmărea atent în timp ce îi povesteam despre lumina din Bardo ce apare decedatului în primele clipe după trecere, diafană și învăluitoare, dar atât de puternică încât nu poate fi suportată decât de cei cu pregătire mistică în existența terestră. Apoi de teribilele fantasme agresive și grotești ce încep să dea târcoale spiritului înspăimântat și care nu sunt, în realitate, decât un gen de imagistică a propriilor gânduri și întâmplări din viața tocmai încheiată. Culminând cu hăituirea defunctului de către aceste apariții tot mai înfricoșătoare printr‑un peisaj sumbru și accidentat, flancat de stânci perforate de nenumărate grote și peșteri. În cele din urmă, ca să scape de teribila vânătoare, își găsește refugiul într‑una dintre ele. În fapt, tocmai a intrat în „matricea” care îl va propulsa în viitoarea viață terestră.

Dar selectarea hrubei nu e deloc aleatorie. Intrările grotelor înfățișează fiecare un gen de panoramic al viitoarei existențe oferite în situația alegerii ei. Unele bune și atrăgătoare, altele rele ori de mizerie. Unele ce indică ascensiunea spre desăvârșire, altele coborâtoare spre niveluri inferioare. Iar defunctul, viitorul re‑născut, cu cât e mai aprig fugărit de fantomele propriilor sale acte trecute, cu atât are mai puțin timp să‑și „studieze” variantele ce i se înfățișează.

– Și spui tu că după ce mor mă voi naște din nou aici, pe pământ? mă întreba cu un insesizabil zâmbet taică‑meu.

– Eu nu spun așa ceva. O spun vizionarii ăștia tibetani. Eu mă gândesc doar că ar fi o variantă eshatologică interesantă și oarecum logică.

– Bun. Dar dacă e așa, voi avea eu pe atunci gândurile, înclinațiile, amintirile, sentimentele mele? Dar bogăția teribilă de imagini adunate o viață?

(remarcabilă pătrundere a mecanismelor sinelui, chiar dacă nu se punea încă problema lecturii analizelor lui Antonio Damasio pe subiect)

– Voi fi eu tot Căbuți Aurel, chiar dacă mă va chema altfel și voi vorbi în altă limbă?

– Păi nu. Ce a fost se șterge, sau cel puțin se ascunde în vreun sertar mental inaccesibil la modul categoric. Și vine altceva, complet altceva.

– Atunci înseamnă că nu mai sunt eu. Și nu mă interesează!

Din clipa aceea n‑am mai privit textul la care opinteam cu atâta drag decât cu un ochi pur literar.

(Cormac McCarthy: „dar lumea lor n‑a fost niciodată a ta”...)

*

Circulă opinii conform cărora lumea e plină de maculatură și ar trebui ca doar cărțile mari să rămână în circulație. Dincolo de iraționalul stabilirii unei bariere între zone, cred că nu avem în felul ăsta decât o profundă neînțelegere a fenomenului culturii, ba mai mult, a vieții la modul general. Orice carte, cât de stângace, cât de neinspirată, cât de inoportună (exclud din referire cărțile ticăloase, cu scopuri evident propagandistice, distructive, indecente ori imorale), reprezintă efortul unui ins de a scoate câteva gânduri, chiar și șchioape, din fluxul impasibil al freamătului moleculelor și a le căuta un locșor în clipocitul luminos al spiritului. De a da un glas, fie el și pierit, durerilor neîncetate ale cărnii, ale iubirilor frânte, ale speranței și deziluziilor. De a ciopli în cuvânt emoțiile și viziunile ce‑l bântuie, fie ele și aservite stângăciei. O strădanie a îmblânzirii instinctelor brute îndrumându‑le transfigurarea într‑o rostire. O abatere de o clipă de la principiul universal ucizi și trăiești la cel, mult mai omenos, dar cu atât mai zbuciumat, mori, dar rămâne în eteruri o frântură din agonia ta.

Că durerile ce‑l macină nu‑s expresive la modul înălțător, revelator? Că ustensilele‑i nu sunt pe măsura marilor condeie ce au dărâmat uzanțele și au ridicat imperii ficționale de neînvins? O fi. Numai că imperiile respective includ și o părticică din zbuciumul său, așa cum gloria augustină ar fi fost o utopie fără sudoarea mizeră a secerătorului din Tarentum.

Așa încât ORICE carte scrisă nu numai că e liniștitor că a fost scrisă, dar e musai s‑o fi scris cineva. Sau, dacă încă nu‑i nicăieri, să urmeze a se ivi în lume.

(Ce‑ar rămâne din zborul maiestuos al șoimului călător ce umbrește ca un demiurg crestele diamantine fără truda pestilențială a bifidobacteriei ce‑i strunește enzimele digestive?)

*

Fiecare geniu reprezintă o eroare cosmică fundamentală. Prin „fisura” sa prometeică, încă un strop din Marile Secrete răsuflă nedorit în lume.

Majoritatea sunt penalizate cu asprime.

*

Homer, Platon, Aristotel, Sofocle, Virgiliu, Augustin, Dante, Cervantes, Shakespeare, Descartes, Hume, Kant, Dostoievski, Mann, Lorca, Nietzsche, Kafka, Broch, Wittgenstein, Joyce, Eliade, Borges, Blanchot, Rorty, etc., etc., etc., etc...

Nu cred că pot exista clipe mai potrivite să‑i detești în bloc decât atunci când îți desfaci biblioteca și le prăfui cărțile!

Cobori transpirat de pe scară și privești dezarmat teancurile așezate în devălmășie pe birou, pe podea, pe scaune și fotolii, pe canapea. Par mult mai multe și nărăvașe, chiar subversiv-sfidătoare, față de adineaori când stăteau cuminți pe coloanele de rafturi suprapuse. Soarele mucalit al toamnei târzii se laminează în foițe impaciente printre jaluzele. Fiecare fâșie aurie își fixează cu ironică istețime căutătura peste câte un maldăr. Volumele freamătă și se umflă rânjind, depășind pereții, tavanul, cartierul. Îți jelești amarnic destinul și îți vine să abandonezi corvoada. Ai face orice altceva: o plimbare, un film, chiar și o ședere indolentă prin vreo crâșmă soioasă. Privirea îți cade înspre colțul biroului ticsit de volume și ochii îți scapără înspre o brichetă albastră, mai să cadă. S‑a lipit însă de cotorul albastru al Orbirii lui Canetti. Îți amintești ca prin vis că eroul scriitorului sefard detesta din toate mădularele culoarea asta. Ce i‑o fi venit editorului s‑o exhibe pe coperți cu o atât de cinică satisfacție? Sunt niște zeci de ani de când ai parcurs‑o, dar îți vine neașteptat în minte scena finală: Peter Kien, „cel mai mare sinolog în viață”, în vârful scării, înconjurat de biblioteca sa imensă precum de zidurile unei fortărețe marca Vauban. Râde „cum n‑a mai râs niciodată în viața lui” în timp ce averea sa bibliofilă, sensul și rațiunea vieții lui, binefacerea și disperarea zilelor intense și absurde, își trimite dinspre toate cotloanele și încăperile, dinspre etajerele supraordonate și ticsite, limbile nimicitoare ale flăcărilor.

Din vârful unei grămezi alunecă un volum greu, cartonat, dureros. Este o antologie de scrieri presocratice. Îl prinzi cu un geamăt stârnit de izbitura colțului contondent în propriile‑ți carpiene. O scurtă și cruntă înjurătură printre dinți. S‑a deschis între palmele tale, ca din întâmplare, la Heraclit. Citești, înghițindu‑ți anevoie furia: „toate se alcătuiesc din foc și în foc se risipesc; toate se ivesc după voia soartei și cele ce există concordă prin preschimbarea în contrarii; totul e plin de duhuri și demoni”.

În clipa aceea fantele obraznice de lumină de‑afară se retrag brusc precum niște prunci ce‑au descoperit o altă jucărie. O obscuritate grețoasă ia locul zăpăcitelor bâțâieli aurii. Insolentele mormane chicotesc pe înfundate. Pipăi după bricheta albastră de pe colțul biroului înțesat, o aprinzi, o apropii de carte și citești mai departe: „Căci pe toate, focul, la venirea sa, le va judeca și le va mistui”...

Gândul îți sare din nou la Kien ce hohotea din mijlocul flăcărilor uriașei sale biblioteci. De ce oare Canetti nu i‑a pus în grai, printre sughițuri, și ultimul gând ce trebuie să‑i fi trecut prin scalpul ce sfârâia în miasme de pucioasă: oare cărțile sunt cele ce nenorocesc viața, ori niște nenorociți întemnițează viața în cărți?... N‑apuci să pronunți bine finalul pe care l‑ai fi dat tu însuți romanului când un junghi și mai ascuțit te străfulgeră prin palmă. Colțul paginii arde, întinzând o dungă maronie către cotor, ca un val singuratic pe marea liniștită. Literele se topesc una câte una încovoindu‑se, cuprinse de reverența carbonică. Când ai citit Orbirea, în tinerețe, mai degrabă te‑a enervat prin țopăiala stilistică dezlânată și prin puzderia de detalii indigeste. Ești uimit cum de după atâta vreme îți revin în memorie, și încă cu prospețime, pasaje întregi: „Literele zdroncăne în carte. Sunt prizoniere și nu pot să iasă. L‑au bătut până la sânge. El le amenință cu moartea prin foc. Așa se răzbună pe toți dușmanii!”. Te‑apucă râsul. Un râs spasmodic, plumbuit, sufocant. Pălălaia paginii crește ca sufletul adolescentin prins în chingile iubirii. Un firicel de fum ți se încolăcește în jurul manșetei, înălțându‑se flegmatic spre plafon. Într‑o clipită râsul se preschimbă în groază. Mâinile te frig amarnic. Kien nu era normal! Kien era nebun de legat! Și el, și smucitul de Canetti!

Năvălești în baie cu cartea arzând între palmele amorțite, o arunci în vană și îi administrezi un jet gros de apă. Mâinile te dor ascuțit, dar nu suficient să te abată de la a urmări cu fascinație lupta elementelor. Foc pustiitor, necruțător, mărturisind apocalipse de cenuși. Apă salvatoare, apă tranzitorie, renăscătoare de pulsații și de reverii, metamorfoză ontologică. „Chinul apei este nesfârșit” – îți vine în minte mai puternic decât junghiurile din degete și nu‑ți amintești cine a rostit aceste vorbe triste. Paginile înnegrite sfârâie sfâșietor. Apa simplă, chiar simplificatoare, esențial feminină, învinge focul asemănător unui armăsar nărăvaș. Apoi împinge luntrea destinului pe calea curgerii nesfârșite, a bucuriei reculegerii, a „visărilor infinite”. Lupta e câștigată. Fumul înecăcios se dizolvă sfârâind ca spuma mării. Germenele vieții revine din vâlvătăile răpuse și umple din nou incinta de elan. Irezistibil. „O picătură de apă puternică este de‑ajuns pentru a crea o lume și pentru a topi noaptea”. Preschimbând‑o în clipociri de lumină. Enervarea susținută ți se topește spontan în aritmii interogative. Apoi neliniștea, în remușcări joviale. Mirosul aburului înecăcios încă îți sâcâie papilele. Însă respirația a revenit la normal.

Oare cărțile sunt cele ce nenorocesc viața, ori niște nenorociți întemnițează viața în cărți?

Probabil e singura nenorocire cu sens... Grozav individ, sinologul ăla! Și el, și ovreiul sefard...

Revii în bibliotecă, iei prima carte din vârful unui teanc ce stă să se prăvale. O ștergi cu o cârpă moale și albă trăind emoția și temerea cu care ai lustrui diamantul Koh‑i‑Noor. O așezi cu umilință liturgică înapoi pe raft. Este Apa și visele a lui Bachelard. Apoi te îndrepți către următoarea. Teancul a scăzut vizibil. Soarele șturlubatic și‑a reluat incursiunile oștilor sale fotonice printre jaluzele.

*

De curând am avut prilejul să privesc o reproducere rezonabilă a tabloului Apus de soare la Douarnenez al lui Renoir (originalul e mai dificil de admirat, el aparținând unei colecții private). Paloarea discului gălbui apropiindu‑se de linia orizontului aruncă reflexe stinse portocaliu‑arămii peste moleșeala vineție a oceanului. În prim plan, promontoriile stâncoase străjuite de câteva pietre și pâlcuri mohorâte de grozame, închizând un mic golf asemănător unei pâlnii, marchează un ușor avans al întunericului. Admonestând peisajul prin vagi aburi maronii. Adunând minuțios umbrele scoborâte din norii curtați de fiorii nopții. O fină nostalgie, chiar cu tonuri de elegie, intuind iminenta dispariție a astrului în mâzga marină și instalarea suverană a caznelor nopții.

Nu știu prin ce mecanism‑buclă mental mi‑am imaginat deîndată mișcarea solară reversă: un triumf al răsăritului în care să predomine incantațiile auriului crud peste sumbrele tușe vineții ale aerului și apei, metamorfozate de‑acum într‑un optimist cobalt‑ceruleum. În care stâncile din față alungă umbrele nopții ca pe duhurile rele, iar arbuștii respiră sclipirile jucăușe ale dimineții. M‑am întristat îndată, îmbufnare de copil mofluz, realizând că Renoir nu avea cum să picteze și un răsărit de soare la Douarnenez întrucât astrul scaldă falezele bretone doar la asfințit, răsăritul jubilând departe, la antipod. Uneori însă viziunile, chiar absurde, sunt semnalul câte unui eveniment cât se poate de adevărat. Mi‑am amintit instantaneu că odată chiar văzusem aievea miracolul neverosimil imaginat la modul pueril, acum, contemplând pânza marelui impresionist.

În urmă cu aproape două decenii îmi preumblasem pașii la Capul Nord, călătorie cu nuanțe inițiatice pe tărâmurile în care lumina și întunericul nu se prind în menuetul grațios al fiecărei zile, ci se separă distant în calote extreme, precum ciclurile Persefonei. Luna iulie, imediat după solstițiul de vară, miezul geometric al celor șase luni de necurmată oblăduire solară. Ora 11,30 „seara”, pe promontoriul înalt, stâncos, ultima frontieră telurică ce străjuie întinderile de ape reci. Ape ce adună dincolo de peisaj, în depărtările nordului absolut rezervate doar exploratorilor, păienjenișul celor 360 de meridiane într‑un straniu, imaterial și adimensional pol. Însă Capul este accesibil omului obișnuit; dovadă: mulțimea de perindători înarmați cu cele mai sofisticate ustensile de imortalizare a mult‑râvnitului „soare de la miezul nopții”. Am prins rarisimul prilej în care, dedesubtul platoului de piatră pe care hălăduiam, oceanul se acoperise cu vălătuci de nori alburii, nesfârșiți, până la epuizarea orizontului, metamorfozând întinderile acvatice în izomorfisme candide ale aerului. Plimbare metafizică pe platoul de piatră singuratic precum o aeronavă în croazieră lină peste cețurile imperturbabile.

Minutele treceau, era cam 11,54‑55. Discul în imperceptibilă coborâre atinse tangențial orizontul, apoi se chiar scufundă de un sfert, vestind minimul „nocturn” al zilei polare. Trimițând către adâncurile marmoreene ale oceanului‑abur sulițe incandescente. Dar celelalte trei sferturi din strălucire rămaseră trufașe deasupra monumentalei ciclorame, baliză călăuzitoare, mirifică, a itinerariului creaturii prin lume.

Ora 0,00: bulina solară s‑a despărțit exact în două între cele două imperii elementare. Clipă unică de stupoare, falia îngustă dintre eoni, tărâmul nimănui, acum‑ul infrascopic, mai mult, inexistent, dintre a fost și va fi. Timpul încremenit în propria‑i neodihnă. Interval halucinatoriu, înșelător, doar atât cât nici n‑apuci să exulți ori să mori. Apoi – cât de domestic! – o veselă larmă tehnologică, un taifun de clicuri ale mititelelor arcuri declanșatoare, în toate gamele posibile. Clipociri sosite dinspre bateriile de obiective aliniate pe zeci de metri de‑a lungul balustradei ce separă uscatul final de hăul apelor. Marcând și sonor magica, magnifica trecere de la azi la mâine. Peste care, spontan și cu totul neprovocat, un vacarm de urale și aplauze răsunând dinspre freamătul de siluete ale tuturor plimbăreților de pe platou, de pe bucățica de maroniu cocoțată tocmai lângă șnurul de atârnare a hărții în cui: fotografi sau simpli privitori, cu lacrimi în ochi sau chiuind ca pruncii, fascinați sau îmbrățișați, așa ca la trecerea cu brio peste un eveniment dificil. Precum pasagerii avioanelor în clipa în care monstrul zburător și‑a așezat cu bine roțile pe pistă.

Nu‑mi amintesc exact dacă am chiuit sau am tăcut înmărmurit. Nici nu mai știu dacă atunci sau mai târziu mi s‑au lămurit neliniștile. Ori, poate, doar s‑au agravat. Căci acolo, doar acolo și atunci, departe de tenebrele dense ale nopții, poți descifra în clarul luminii misterul mecanismului ce ne ritmează existența, îndeobște adăpostit în ascunzișurile nopții. Poți adulmeca matricea inconturnabilă a timpului. Doar acolo și atunci percepi, aproape tactil, pulsul incoruptibil al legilor cosmosului. Doar acolo și atunci te eliberezi de stupida întrebare ce te frământă uneori în toiul nopților de insomnie: oare fi‑va și mâine răsăritul?

Ora 0,05‑06: soarele s‑a ițit din nou în rotunjimea sa integrală deasupra orizontului și își pregătește lenta cățărare victorioasă pe arcuirea boltei. O nouă filă calendaristică tocmai s‑a extras din traista doldora de necunoscute a viitorului.

Împrospătat cu aceste amintiri, am mai aruncat o privire peste Apus de soare la Douarnenez. Și am înțeles. Acolo, sub crusta sumbrului vinețiu‑maroniu pulsează în așteptare și ceruleumul scăpărat de scânteile aurii. Încât soarele viu‑muribund din pânza lui Renoir, pulsând în fluctuante stingeri‑resurecții, e mai durabil, în înțepenirea lui acrilică, decât parada spectaculos‑tranzitorie a astrului de la Capul Nord! El mărturisește nu numai apusul și răsăritul peste întinderile Bretaniei, ci toate apusurile și toate răsăriturile de pretutindeni, într‑un acord ce include întreaga paletă de cromatici ale sferelor. Mai durabil și decât cele șase luni nordice de continuă exuberanță diurnă. Și decât succesiunea anilor bisecți, și decât aventura istorică, și decât ciclul glaciațiunilor. Mai durabil decât tot ce s‑a statornicit în a dura. Mai durabil decât predicatul în sine. Căci nu e animat doar de mișcarea pură. De geometriile rotirii. Acolo mai e ceva, un Ceva dincolo de ecuațiile gravitației. Dincolo de apologiile substanței. Acolo e fixată spre nestricăciune însăși stupoarea pictorului prins în capcanele timpului. Stigmatizat‑prizonier‑etern‑liber în chiar falia aceea incognoscibilă, mistică, imposibil de perceput, dintre a fost și va fi.

Dar... oare... fi‑va și mâine răsăritul?