ESEU

Cosmin Victor Lotreanu
eseist

Iubirea secretă a lui François Mitterrand

Scrisorile unui Președinte îndrăgostit
(partea a II-a)

„Liniștea ce mă înconjoară este tulburată doar de sunetul greierilor.
Furia Mării scade pe mai multe tonalități. Vântul amuțește.
Da, sunt singur. Singur. Singur. Și fără tine. Fără tine, Anne. Fără tine.[1]”

François Mitterrand

Partea a doua a acestui articol este consacrată tot corespondenței între François Mitterrand și Anne Pingeot însă, pe măsura lecturării scrisorilor trimise iubitei sale de omul politic și viitorul președinte al Franței, mă las mai degrabă purtat nu de urmărirea unui fir narativ cronologic al acestora ci de reliefarea laturii stilistice, literare a autorului. Este fascinantă, cred, personalitatea complexă a lui François Mitterrand, om politic remarcabil al celei de a doua jumătăți a secolului XX, fie și numai dacă ne gândim la mandatele sale prezidențiale (1981-1995), respectiv rolul său în construcția europeană. Iată cum într-o figură politică uneori de nepătruns, mai mult introvertită decât extrovertită, adeseori distantă și rezervată, coexistă stări sufletești cu totul deosebite. Iar din lectura rândurilor scrise odinioară se desprinde o latură stilistic-descriptivă de mare valoare literară, dublată de o componentă umană profundă și deseori sensibilă. Și toate acestea poartă un singur nume: Iubirea, prezentă la fiecare pas: și atunci când François Mitterrand străbate Via Appia din Roma și îi scrie următoarele cuvinte iubitei sale Anne: „Pentru tine, Anne, această imagine a uneia din cele mai frumoase străzi ale lumii, printre atâtea alte străzi ce trebuie străbătute”[2] sau la momentul reculegerii, prezent fiind în incinta catedralei din Strasbourg și admirând imensa fereastră din zidul acesteia: „Floare de piatră și sticlă, floare care înfruntă imensitatea dimineților, iată fereastra din Strasbourg și gândul meu statornic”[3]; dar, poate chiar mai elocvent, când o îndeamnă să asculte ceea ce se poate numi „aproape liniște”: „Poți auzi melodia ce cântă în noi încet, atât de încet, încât nu ne rămâne altceva decât să tăcem, nu ne rămâne altceva decât să ascultăm?”[4]. Același îndemn devine poate și mai explicit, mergând până la a asculta pe de-a întregul liniștea, împreună aproape și departe: „Pădurea ascultă... Omul oare ascultă la rândul său? Trebuie să auzi pulsul teribil al iubirii, al trecerii dincolo, al furtunilor interioare, al pasiunilor și furiilor, pentru a învăța să asculți liniștea.”[5] Peste timpuri, citind toate acestea, îmi revin în minte vocea Aurei Urziceanu și versurile poeziei lui Nicu Alifantis „Aproape liniște.....”: „Se-nseninează cerul departe/ Ceața dispare, ruptă în fâșii..”

François Mitterrand celebrează trecerea a șase ani de când în viața sa a apărut Anne. Maniera în care marchează această aniversare și dragostea sa intensă este redată, poate cel mai fidel, prin puterea cuvântului scris: „Anne, Anne! Iubirea mea, eram cu inima-mi bătând nebunește la Trois-Poteaux acum șase ani. Am văzut-o pe tânăra Anne apropiindu-se de mine cu pasul său gingaș. O iubeam deja. Am iubit-o. O iubesc. Marea sub sandalele sale, pardesiul său în jurul șoldurilor, ținuta dreaptă; mi-a spus mai târziu că picioarele îi tremurau. Anne și François, acum șase ani. Frumusețea spumei Mării, vigoarea soarelui, tăcerea cuvintelor noastre, emoția timpului ce începea să se apropie, cuvintele murmurate, așteptarea, dorința, teama și în curând dragostea. Scriu aceste cuvinte pe 15 august la aceeași oră. Am trecut pe același drum. O iubesc pe Anne cu toată ființa mea.”[6]

Dorul, stare sufletească de o intensitate unică pentru cine‑l resimte, nu poate fi complet fără teama despărțirii de ființa iubită, iar rândurile așternute pe hârtia de scris, într-o epistolă către Anne, mă trimit cu gândul la versurile poeziei „Emoție de toamnă” a lui Nichita Stănescu: „Mă tem că n-am să te mai văd, uneori,/ Că or să-mi crească aripi ascuțite până la nori...”. Trăirile lui François Mitterrand sunt tulburător de asemănătoare: „Distanța oare ne desparte cu adevărat? Dar timpul care trece, care va trece? Te văd întinsă de-a lungul terasei din fața lacului, precum odinioară, fata pe care o iubeam. Mi-a fost sortit să trăiesc clipe pe care nu le pot visa și revedea fără să tremur, imagine a unei fericiri absolute amenințate sau pierdute... Te iubesc și te respir. François.”[7] Aceeași melancolie transpare chiar și din latura descriptivă a epistolelor lui François Mitterrand, atunci când, poate doar aparent, este evocată natura în luna lui Cuptor: „Iulie este de o căldură împărătească în această dimineață. Păsările cântă sau mai degrabă prin trilul lor recită psalmi. Un strigăt este poate o modalitate de a ajuta pământul să-și suporte viața.”[8] Autorul, sub influența nostalgiei, melancoliei, dorului aproape fără speranță față de cea de care este îndrăgostit, citează pe Paul Valéry: „Moartea ne vorbește cu o voce profundă însă nu ne spune nimic.”[9] Cumpăna între vară și toamnă, augustul autumnal fie și prin semnele sale timpurii ce vestesc declinul dar și simfonia multicoloră a naturii, sunt surprinse de François Mitterrand, cu delicatețe și sensibilitate: „Timp însorit, foarte călduros. Soarele oferă covorului de iarbă mirosul focului. Totuși se resimte în aer o așteptare de septembrie. O culoare mai vie și încărcată de nuanțe, ceva ce anunță declinul naturii. Insectele zburătoare bâzâie ca și cum l-ar ignora dar ele știu deja, anticipează, simt și anunță declinul. Soarele devine acum plumb și cenușă.”[10] Sosirea toamnei, teama întrezărită printre rânduri însă palpabilă și prezentă în sufletul celui îndrăgostit, este redată în următoarele cuvinte, tot cu ajutorul naturii, de care François Mitterrand este atât de apropiat: „Pădurea de o lumină aurie, roșie pe alocuri și suavă. Această frumusețe naște o îngrijorare. Știm că fragilitatea acestei lumini va muri odată cu noaptea.”[11] Iubirea este însă, atunci, acum și oricând, mai puternică decât despărțirea: „Cerul nostru, viața noastră, noaptea noastră.....fără tine mă simt pierdut, departe de lumea căreia îi aparținem, însă port cu mine o comoară tandră precum o amintire și puternică precum duritatea unui diamant.”[12]

Mutarea lui Anne la Paris, determinată de rațiuni profesionale dar și de apropierea de iubitul său, prilejuiește un nou set de reflecții mitterrandiene, scrise cu același sentiment al dragostei pentru o viață. El o însoțește deja, pentru a atenua trauma despărțirii de ceea ce fiecare dintre noi lasă în urmă și anume Pământul natal: „Anne, iubita mea! Fie ca Parisul să fie pentru tine un mod de viață, de a acționa și iubi în așa fel încât să te apropii de ceea ce îți dorești să fii. Ai părăsit strălucirea verii, acel iulie cu miros de iarbă, furtună, trandafiri, Auvergne cea întunecată și învăluită de culorile focului. Ai părăsit casa ta cea iubită, camera roz a copilăriei tale, scara bătătorită, camera în care serveai masa și în care te ocroteau umbra zilei și prospețimea cerului... Acum te așteaptă muzeul Louvre, bicicleta, cheile Senei, serviciul și eu, măcar un pic, un pic mai mult, eu, François al tău, cel ce te iubește!”[13]

Mă apropii de finalul acestui articol prin reliefarea prezenței de sorginte românească în câteva din scrisorile lui François Mitterrand. Acestea sunt cauzate de o vizită cu caracter turistic întreprinsă de Anne Pingeot în România, în anul 1971. Inițial am fost plăcut impresionat de respectul și identificarea lui François Mitterrand cu interpretarea magistrală a pianistului Dinu Lipatti.[14] Cu ajutorul acestuia și a compoziției lui Johann Sebastian Bach, François Mitterrand trimite iubitei sale o nouă declarație de dragoste: „Te-am urmărit cu ochii minții în grădină. Ți-am respirat florile. Am iubit tot ceea ce tu iubeai... am fost la magazinul de pe strada Rennes și am cumpărat Jésus! Que ma joie demeure în interpretarea lui Dinu Lipatti... aceste melodii sunt atât de încrustate în mine, atât de asociate revenirii la absolut, încât aș dori să le ascultăm împreună.”[15] Ulterior, cele 15 zile de călătorie în România ale lui Anne Pingeot se vor dovedi extrem de lungi pentru cel rămas la Paris. Mărturie stau cuvintele sale: „Pleci mâine la prânz către București...”[16]; „Totuși, ce ironie: Îl primesc pe ambasadorul României aici, mă invită acolo la rândul său...”[17]; „Aici, acasă, România se bucură de succes: un reportaj în L’Express, un altul în Le Monde. Dar Tu? Tu?”[18] Trauma despărțirii este fără îndoială dublată de atitudinea posesivă a lui François Mitterrand care amuză cititorul și acordă celui îndrăgostit și malițios chiar circumstanțe atenuante atunci când scrie că „am primit scrisoarea ta din România, singura dar este normal și înțeleg: poșta din mlaștinile Dunării rurale nu este cu siguranță zilnică. Singura scrisoare dar atât de prețioasă!”[19] Aceeași observație este dublată de un comportament aproape copilăresc atunci când îi scrie iubitei sale că „ai fost fericită fără mine, cu siguranță există inedit în culoarea locală și în libertatea unei călătorii.”[20] Reverberațiile călătoriei lui Anne Pingeot în România se fac simțite și mai târziu, François Mitterrand mărturisind cum încearcă „un sentiment de iubire profundă văzându‑te purtând pălăria românească.”[21] În mod similar, prezent la București, în calitate de lider al Partidului Socialist Francez, François Mitterrand i-a trimis iubitei sale o vedere de la Muzeul Satului din capitala României: „Pe urmele pașilor tăi.”[22]

Închei însă acest periplu epistolar prin întoarcerea la natură, prin modalitatea sensibilă și cuceritoare prin care François Mitterrand își mărturisește dragostea pentru Anne Pingeot. După vară și toamnă, este rândul primăverii și al sărbătorii Sfintelor Paști. Trecerea anotimpurilor nu este altceva decât un nou prilej de a sublinia perenitatea unui sentiment pe care cei doi îndrăgostiți l-au resimțit și l-au absorbit din primul moment, înțelegând imediat că vor trăi împreună un anotimp fără sfârșit: „Anne, să fii cea pe care primăvara o primește și o mângâie. Ea îți va dărui culoarea sa, păsările singuratice și distante, serile violet-aurii, suflarea vântului peste pădurea ce se aseamănă valurilor Mării. Insula de nisip din care noi privim cerul ce-și schimbă rolul și culoarea va fi încă umedă și plină de prospețime. Este ziua de Paști. Visezi, te gândești adânc și respiri aerul așa cum bei apă de la izvorul începuturilor. Fii binevenită și pășește în primăvară, Anne a mea!”[23]

[1] François Mitterrand, “Lettres à Anne”, 1962-1995, Ed. Gallimard, 2016, sursă bibliografică principală a articolului; pag.278, 21 august 1964.

[2] 14 octombrie 1964, pag.313

[3] 13 martie 1968, pag.556

[4] 1 octombrie 1964, pag.309

[5] 6 august 1970, pag.702

[6] 15 august 1969, pag.630

[7] 10 iulie 1970, pag.666

[8] 7 iulie 1970, pag.665

[9] 11 iulie 1970, pag.669

[10] 26 august 1970, pag.714

[11] 12 august 1971, pag.839

[12] 29 iulie 1970, pag.696

[13] 1 august 1970, pag.700

[14] Mai multe despre această uriașă personalitate aici https://www.dinulipatti.org/index-ro

[15] 21 iulie 1970, pag.690

[16] 11 septembrie 1971, pag.863

[17] 17 septembrie 1971, pag.867

[18] 20 septembrie 1971, pag.869

[19] 23 septembrie 1971, pag.872

[20] 27 septembrie 1971, pag.877

[21] 27 ianuarie 1972, pag.974. Din text reiese la un moment dat că era vorba de o căciulă de blană. (pag.913, n.a.)

[22] 4 mai 1972, pag.1009

[23] 20 aprilie 1973, pag.1030