CARTEA STRĂINĂ
Alin Armando Artion
O meditație asupra sacrului
Coribantes y Cabiros, Ensayos sobre la filosofia y lo sagrado de Nelson Guzmán Robledo reprezintă o explorare provocatoare a legăturii dintre filosofie și sacru, care își propune să dezvăluie înțelesurile profunde și implicațiile acestei relații complexe. Cu o abordare incitantă și o analiză detaliată, autorul pune la dispoziția cititorilor o incursiune captivantă în lumea filosofiei și a sacralității, aducându‑le în prim‑plan întrebări existențiale și dileme filosofice esențiale.
Citatul aparținând lui Fernando Pessoa din incipitul lucrării anticipează tema abordată: „Somos dos abismos – un pozo mirando fijamente al cielo. Haya o no dioses, de ellos somos siervos.”[1] însă lasă o fereastră deschisă în vederea unei noi interpretări, tocmai prin acest abis în care am fost aruncați.
Această carte este o culegere de șapte eseuri care au apărut inițial în revista Dosfilos[2], unde scriitorul a publicat mai mult de 15 articole în care abordează teme similare. Această lucrare, reprezintă o incursiune în profunzimile spiritului uman. Textele sale nu prezintă o continuitate uniformă, însă toate explorează problematica sacrului din perspective diferite, pornind de la filosofia unor autori neconvenționali precum Nietzsche, Cioran sau Bataille. Sacrul este privit ca fiind un fenomen antropologic și de natură psihologică care s‑a dezvoltat de‑a lungul istoriei și care nu necesită neapărat o legătură cu religia așa cum o înțelegem noi.
În prezentarea cărții Nelson Guzmán Robledo precizează faptul că niciodată nu a fost interesat de tendințele vremii, de ceea ce citește sau entuziasmează publicul larg, se declară împotriva oportunismului intelectual, artistic și academic pe care îl consideră repugnant, lipsit de originalitate și identitate; tocmai de aici rezultă caracterul atipic al cărții sale.
Cartea sa transcende filosofia înțeleasă ca disciplină, este produs al erudiției, crez, confesiune și jurnal.
Prin intermediul celor șapte eseuri care alcătuiesc cartea autorul dorește să evidențieze distincția între sacru și religios, între credință și convingere, ego și intelect printr‑o suită de abordări fenomenologice. În acest sens, filosoful mexican consideră că cel mai deranjant în ceea ce privește sfera sentimentelor religioase este melanjul între fanatism și intoleranță pe care îl regăsim de‑a lungul secolelor, în numeroasele ideologii care nu au făcut altceva decât să schimbe subiectul adorației. Asistăm prin urmare la o schimbare perpetuă de paradigmă în care Dumnezeu este înlocuit de Om, o lume în care nimic nu este sigur, în care nu există un adevăr absolut, în care convingerile nu sunt decât o născocire a emoțiilor, nicicum fructul intelectului. În cuvintele catehetului, epistemologului sau politicianului autorul nu vede decât necesitatea egoistă de a caută un adevăr general valabil, o afirmare propriei viziuni pe care să o impună celorlalți.
Suntem îndemnați să ne eliberăm de dogmele religioase, de ateism, să privim existența ca pe o anomalie care ne permite chestionarea profunzimilor sufletului uman, să ne întrebăm care este cauza pentru care omul este în permanenta căutare a preaplinului, a beatitudinii. Pentru a o afla, trebuie să privim omul ca pe‑un individ cuprins de neliniștea originii care se află la baza sentimentelor religioase.
Nu întâmplător, filosofi precum Nietzsche, Cioran și Bataille au căutat sensul sacrului pornind tocmai de la aceasta neliniște ontologică, a originii vieții. Sacrul este opusul eului, este un altul care sălășluiește întru noi. Sacrul este modul în care omul relaționează cu propriile limite, iar autorul eseurilor încearcă să realizeze diacritic schimbarea de paradigmă a sacrului în funcție de ideologia vremii.
Pentru susținerea problematicii expuse, sunt oferite opiniile celor trei filosofi menționați anterior; de pildă Nietzsche considera că sacrul reprezenta trecerea de la gândirea tragică la cea morală; pentru Cioran nostalgia păgânismului și condamnarea istoriei, obsesia căutării lui Dumnezeu și neputința de a crede; Bataille a transformat gândirea negației, a făcut din decadența gândirii sacrificiale unul dintre nucleele fundamentale ale întregii sale interpretări a omului și a istoriei.
Este interesant faptul că aceste eseuri prezintă și o vocație literară, de fapt ultimul dintre acestea este mai degrabă o povestire decât un eseu, o cronică a unei anecdote pe care autorul ar corela‑o cu o experiență sacră, care are și ea un ton literar. Această trecere este una graduală, cvasi insesizabilă.
Ceea ce este fundamental pentru gânditorul observator este noțiunea de extaz și credințele, experiențele alternative. Acesta abordează în primul eseu două perspective filosofice ale sacrului diametral opuse, cea a lui Schopenhauer și Nietzsche. Este cunoscut faptul că autorul eseurilor a publicat un articol în colaborare cu Sergio Espinoza Proa și Leobardo Villegas[3] în care abordează conceptul de sacru ca o idee prin care individul își depășește propriile limite și care implică o perturbare a universului sau a lumii pe care o experimentează; tot în această direcție va dezvolta primul capitol. Există aici un contrast pe care Nelson Guzmán Robledo îl evidențiază și anume faptul că cei doi filosofi menționați anterior abordează sfera sacrului din două sfere foarte diferite: Schopenhauer privește sacrul ca fiind o sferă a ascezei renunțării la dorință, iar Nietzsche, prin prisma influenței grecești, vede sacrul în vârtejul amețitor al beției dionisiace și în predilecția pentru manifestarea instinctelor sexuale.
Prin fiecare eseu inclus în această lucrare, Guzmán Robledo reușește să aducă în discuție perspective noi și profunde asupra filosofiei și a dimensiunii sacre a existenței umane. Aprofundând subiecte precum natura timpului, misterul divin, și semnificația simbolică a miturilor, reușește să deschidă porți către înțelesuri mai profunde și mai subtile ale lumii în care trăim.
Născut într‑o epocă al cărei ritm este dictat de busola secularizării, o epocă în care sentimentele religioase există doar stinghere și impregnate de aroma vetustă a cărei legitimitate mulți o consideră abilă, autorul eseurilor consideră că este dificil să facem din sacru un obiect de investigație care să miște interesul comun.
Unul dintre aspectele remarcabile ale cărții este abilitatea lui Guzmán Robledo de a îmbina cu succes teoria filosofică cu studiile religioase și mitologice, oferind o perspectivă cuprinzătoare și complexă asupra subiectului. În plus, stilul său de scriere captivant și clarificator aduce subiectele abstracte și teoretice într‑o lumină accesibilă și plină de relevanță pentru cititorii contemporani.
Într‑adevăr suntem obișnuiți să privim sacrul din perspectiva religiozități, folosind o terminologie pe care o cunoaștem, însă acesta nu mai duce către izbăvire, către salvare. Sacrul nu este religie și prin urmare nici refugiu personal; acesta, consideră autorul făcând apel la filosofia occidentală, se află în strânsă legătură cu noțiunea de extaz.
Prin această carte Guzmán Robledo își propune să ofere publicului o suită cvasi unitară de eseuri care abordează problematica sacrului din diferite perspective pornind de la conceptul de subversiune a eului în care individul se aventurează nestingherit într‑un soi de intimitate care îl separă de vacarmul exterior. Autorul se concentrează apoi asupra anulării progresive în societățile umane a posibilităților acestui tip de experiență, sau cel puțin a dezarticulației sale cu sistemul simbolic de înțelegere a lumii, care a permis, de exemplu, mitul.
În capitolul Éxtasis, ascetisme y desenfreno este prezentat omul, care în concepția filosofului mexican reprezintă o sciziune, o insuficientă prezentă încă din illo tempore[4]. Conceptul eului este privit din perspectiva sacrului. Omul este pentru toate lucrurile în egală măsură în care acestea sunt pentru el. Așadar este evidențiată dihotomia ceilalți – eu, în care subiectivitatea reprezintă o rană care se manifestă în dorința constantă de comuniune cu lumea din care s‑a frânt pentru a recupera punctul de sciziune din comunicarea noastră cu universul material.
Imposibilitatea unei asceze, a unei beatitudini, dă naștere unei complexități a religiei și artei în care eul este o umbră care se hrănește din suferința generată de sentimentul religios. Eul prezentat în acest prim eseu este dominat de experiența religioasă.
Orice formă de misticism presupune distrugerea principiului individualizării. Extazul nu este prezentat ca fiind un concept prezent exclusiv în sfera religiozității, a sacrului, misticismului, ci și ca un fenomen estetic prin naturalețea sa. Arta constituie în concepția filosofului un fenomen de cunoaștere dezinteresată. Acesta se concentrează apoi pe prezentarea extazului în manieră contrastivă, fiind expuse argumente din opera lui Schopenhauer și din primele lucrări ale lui Nietzsche. Aceștia și‑au propus să depășească așa‑numitul principium individuationis prin mijloace antagonice: în timp ce Schopenhauer vedea în asceză și în renunțarea la dorință o cale de a depăși subiectivitatea, Nietzsche a găsit în fervoarea dionisiacă elementul de disoluție a acesteia; cei doi au pus accentul pe caracterul fenomenologic și iluzoriu al eului.
Guzmán Robledo își propune în acest capitol să evidențieze aspectul specific al sacrului în orice civilizație: este adusă în discuție inversarea temeiurilor lumii obișnuite, raționale și orientate spre utilitarismul reprezentării și al socialului. Nucleul acestui prim eseul îl putem reda prin elemente precum: sensul experienței extazului și moartea sacrului care este corelativă cu individualizarea omului în istorie.
Cel de‑al doilea eseu este compus din cinci părți în care autorul explorează apariția experienței sinelui și a conștiinței ca interioritate, pornind de la postulatul că sinele apare fenomenal ca un altul la începutul istoriei.
Scriitorul își propune punerea în evidență a anumitor aspecte specifice zeilor din religiile politeiste și înțelegerea lor ca exteriorizări ale experienței propriei subiectivități. eseul investighează două etape fundamentale în istoria gândirii occidentale: demonul socratic și omul interior al lui Augustin din Hippona. În cadrul celor două etape regăsim aceste „conștiințe interioare” care evidențiază experiența conștiinței ca voce interioară, ca voce a unui eu. Pentru Socrate, vocea demonului este una străină și personală deopotrivă, voce pe care Augustin din Hippona o va considera vocea propriei conștiințe.
Trecerea în sfera sacrului, de la exterior la interior; de la natură la omul însuși se poate observa în mod direct în istoria religiilor, pe bună dreptate, în apariția religiilor mântuirii, al căror exponent cel mai detașat în istorie a fost creștinismul. Apariția primelor religii salvatoare poate fi localizată cu ușurință în cultele orfice și eleusiniene, unde autorul analizează cum apare pentru prima dată noțiunea de salvarea personală a sufletului ca scop central al religiei. Căutarea păstrării individualității după moarte nu a reprezentat însă doar o schimbare a scopurilor religiilor, ci și o nouă formă de înțelegere a omului însuși, o nouă viziune antropologică bazată pe opoziția dintre suflet și trup, opoziție care va fi menținută, în termeni diferiți, în gândirea seculară modernă.
Cel de‑al treilea eseu al lui Nelson Guzmán Robledo, intitulat El extasis y el páramo, își propune să zugrăvească sacrul din perspectiva societăților sacrificiale, să arate genealogia cultelor de mântuire a sufletului – și, prin extensie, a monoteismului creștin – începând cu miturile și cultele agrare ale popoarelor elenizate, întrucât în perioada elenistică s‑a luat contact cu noua căutare a mântuirii sufletului, căutare care își are originea în Grecia, din diferitele mitologii din Egipt, Anatolia și Orientul Mijlociu. La fel ca în lucrarea precedentă, dar mai mult axat pe cultele și simbolurile religiilor amintite, eseul încearcă să arate trecerea de la religiile păgâne la cele monoteiste și apariția unei noi concepții despre sine, care introduce, pe de altă parte, opoziția dintre bine și rău, inexistentă în păgânism.
Experiența religioasă este, de asemenea, sacră, iar la greci se situează pe două planuri distincte, dar interconectate: pe de o parte, ritualul cotidian, iar pe de altă parte, ca orizont de semnificație al acestui ritual, ansamblul de povestiri mitice, mai mult sau mai puțin direct legate de nevoile profunde de garantare a ordinii sociale, a sensului și a valorii experienței individuale și colective. Respectarea ritualului necesită credință în universul mitului, care, la rândul său, este posibilă doar printr‑o dislocare spațială și temporală codificată prin ritual. Ritualul și mitul sunt legate, unul este esențial pentru celălalt. Sacrificiul este esențial pentru menținerea ordinii în societățile arhaice sau chiar în triburile de astăzi care au un grad de civilizație diferit de al nostru, legat de acesta se află folosirea violenței care, potrivit antropologului francez[5] René Girard, este esența însăși a Sacrului. În universul sacrificial există o realitate contradictorie și totală. Aceasta cuprinde în sine binomul dihotomic redat prin cele două concepte istorico‑religioase: Binele și Răul, Lumina şi Întunericul, Înaltul și Adâncul. În economia întregului divin, totul are o justificare, chiar și răul, cu atât mai mult „răul” omenesc, atunci când acesta ia forma crimei sacrificiale.
Autorul încearcă să investigheze originea credințelor de salvare, de mântuire a sufletului din cultele agropoliteiste, acestea din urmă oferă materialul imaginar adecvat pentru reconversia în teogonii ale învierii, întrucât, în general, miturile sale, asociate cu ciclurile anuale de reînviere a vegetației, se refereau întotdeauna la vicisitudinile zeilor morți și înviați.
În siajul celorlalte eseuri, Guzmán Robledo prin erudiție își expune argumentele cu privire la aceste culte prezentând un paralelism între Borges care consemna răutatea unui preot maiaș care dezlănțuia infernul – extazul nu își dezvăluie astfel simbolurile și Nietzsche care se concentra pe decadența sentimentelor vitale ale spiritului
Problematica legată de opoziția dintre Dumnezeu și Diavol pune sub semnul întrebării antagonismul dintre principiile binelui și răului care a apărut în religiile monoteiste. Susținut de unii critici ai antagonismului amintit – Blake, Nietzsche, Schwob –, eseul al patrulea La problemática enemistad de Dios y el Diablo propune o reflecție asupra căilor de reconciliere sau de depășire a acestei dualități, care arată cum, la baza ei, se află un tip de identitate, care deschide căi de interogație față de morala dualistă, înțelegând și asimilând contextul ambiguu al conduitei umane, marcat de complementaritatea dintre bine și rău. Iată de ce, deși dualismul moral își declară dorința de a eradica răul, nu reușește decât să‑l ascundă. Opera acestor autori condamnă răul inerent în însăși noțiunea de bine, precum și ipocrizia esențială care stă la baza acesteia.
Cel de‑al cincilea eseu, Prometeo liberado prezintă semnificația antropologică a figurii Titanului de origine greacă, figură care ilustrează mitul căderii omului în conștiință.
Mitul lui Prometeu este mitul nașterii omului ca atare, nașterea conștiinței, un mit care apare în numeroase mitologii. Prin intermediul acestui mit, autorul explică statutul de entitate anormală. Luând în considerare diferitele versiuni pe care le găsim în sursele sale cele mai vechi (Hesiod, Eschil și Platon), autorul observă cum diferitele concepții despre titani, zei sunt corelate cu glorificarea progresivă a figurii umane, a cărei origine trece de la insubordonarea lui Zeus la colaborarea sa în crearea aspectelor care definesc omul, arătând o viziune mai puțin concentrată în pedeapsa care a adus cu sine evenimentul conștientizării și înzestrarea omului cu o justificare mai mare. Acest eseu coroborează ideea că sacrul se poate transforma într‑o umanizare treptată a divinului. Pornind de la zeul care, deși cu un interes benefic, a adus nenorociri omului prin imprudență, asistăm la apariția eroului ineficient al lui Eschil sau a ajutorului lui Zeus al lui Platon, ambele versiuni tinzând să îl valideze pe Prometeu pe baza unei concepții umaniste, care va fi confirmată ulterior de creștinism și modernitate. Prometeu este așadar semnul istoriei, dar și, dintr‑o lectură critică, al căderii progresive a omului în ea.
Este cunoscut faptul că toate religiile caută să ofere un sens lumii, acest lucru este construit dintr‑o perspectiva ce încearcă să plaseze omul în centrul axei. Lumea pare să fi fost creată pentru om sau după chipul și asemănarea acestuia. Cel de‑al șaselea eseu, Schreber, cosmologia și egocentrismul realizează o reflecție pornind de la opera celebrului pacient psihiatric Daniel Paul Schreber, intitulată Memorias de un enfermo de nervios[6], lucrare care atrage atenția asupra coerenței și sistematicii cu care autorul explică lumea, în contextul unei teologii care orbitează mereu în jurul propriilor tulburări. Autorul memoriilor realizează o comparație cu anumite figuri mistice, opera sa are un destin diferit față de alte viziuni ale căror concepții, deși asemănătoare în unele privințe, nu au fost reglementate pe canapea, la limita psihiatrică sau în cazul clinic.
Autorul face trimitere la Etica lui Spinoza pentru a‑și susține argumentele. Consemnează că filosoful olandez denunță caracterul iluzoriu al tuturor religiilor care pretind un sens teleologic al lui Dumnezeu și al lumii. Toate religiile iluzionează într‑un mod asemănător celui în care o face Schreber: dând sens totalității în raport cu propria persoană. Diferența este că, în timp ce Schreber fondează o cosmo‑viziune care exclude până și existența majorității umane, religia este o creație cosmologică egocentrică, dar împărtășită, un fel de nebunie împărtășită.
Ultimul capitol, cel care m‑a surprins într‑un mod plăcut, La Venus de Willendorf mi‑a amintit de tehnicile proustiene. În acest ultim eseu, autorul stabilește asocierea pântecelui cu peștera, locul nașterii primitive, care este asociat aici cu sentimentul oceanic descris de Freud pentru a caracteriza sentimentele religioase. Consider că acest eseu reprezintă un omagiu adus femeii și sensului primitiv al zeiței mamă, pântecul lumii, care în societățile primitive avea mult mai multă forță decât în religiile monoteiste, a căror teologie este centrată în figura tatălui care a dat naștere patriarhatului.
Eseul gravitează în jurul unei experiențe pe care autorul a trăit‑o în valea Cuatro Ciénagas, sub o pictură rupestră. Eseul ia forma unei povești, iar acest lucru se justifică prin faptul că sacrul nu este nimic dacă desprindem experiența de acesta.
Coribantes y Cabiros, Ensayos sobre la filosofia y lo sagrado de Nelson Guzmán Robledo este o carte remarcabilă care suscită întrebări esențiale și oferă perspective noi și provocatoare asupra relației dintre filosofie și sacru. Prin erudiția sa, dar și prin stilul accesibil și captivant de a scrie, Guzmán Robledo reușește să aducă subiecte complexe la nivelul unei discuții pertinente și atrăgătoare pentru un public larg. Această carte este un must‑read pentru toți cei pasionați de filosofie, religie și înțelegerea umanității în ansamblul ei.
Pe lângă adâncimea și acuratețea analizei filosofice, Guzmán Robledo reușește să suscite întrebări și reflecții asupra rolului sacrului în societatea modernă și asupra importanței filosofiei în înțelegerea umanității și a sensului vieții. Astfel, Coribantes y Cabiros devine nu doar o explorare a unor concepte abstracte, ci și o sursă inepuizabilă de inspirație și reflecție pentru cititorii atașați de subiectele profunde și fundamentale.
[1] Guzman Robledo, Nelson, Zacatecas, Coribantes y cabiros, ensayos sobre la filosofia y lo sagrado, editura Texere, 2020, pagina 9
[2] https://www.proceso.com.mx/cultura/2015/11/24/dos‑filos‑de‑noviembre‑diciembre‑155478.html accesat la data de 9.11.2023, ora 15:30
[3] Guzmán Robledo, Guillermo Nelson, Villegas Mariscal, Leobardo y Espinoza Proa, Sergio. (2017), Platón, la imagen y el concepto. Revista Digital FILHA. [en línea]. Diciembre. Número 17. Publicación bianual. Zacatecas: Universidad Autónoma de Zacatecas. Disponible en: HYPERlha.com.mx. ISSN:1870‑5553 accesat la 08.12.2023
[4] Guzman Robledo, Nelson, Zacatecas, Coribantes y cabiros, ensayos sobre la filosofia y lo sagrado, editura Texere, 2020, pagina 19
[5] René Girard, La violenza e il sacro, trad. it. a cura di O. Fatica e E. Czerkl, Adelphi, Milano 1980, p. 32. 7Marcel Mauss, Oeuvres, Paris, Les Editions de Minuit, 1969, vol. I, p. 301.
[6] Ibidem, pagina 85.