ARTE VIZUALE

Carmen Neamțu
eseistă

Teatru în festival

Diferit, deosebit, aparte. Distinct

Design afiș: Laurian Popa

Cu o pauză de trei ani (2020, 2021 și 2022), Festivalul Internațional de Teatru Nou, ediția a IX‑a, s‑a desfășurat la Arad, în perioada 11‑17 mai 2024, având tematica „DISTINCT”. A fost o săptămână – pledoarie pentru arta spectacolului și a reformulării expresei teatrale în diverse/diferite teme contemporane/ actuale. Dacă Noica era convins că ai atâtea vieți câte cărți ai citit, noi am putea adăuga: ai atâtea vieți câte spectacole ai văzut. Au fost 16, în această ediție. Iată selecția noastă.

Am remarcat câteva subiecte predilecte ale ediției din acest an a Festivalului de Teatru Nou, care a mizat pe îmbrățișarea temelor tari: consecințele violului fotografiat, condiția transsexualului, sensibilitatea din zonele proscrise ale societății, penumbrele vieții de cuplu, lupta în familie și/cu societatea, (ne)acceptarea morții, inegalitatea socială. Desigur, stă în puterea/ putința regizorilor de a ne apropia un text, de a căuta și a găsi căi proaspete, deloc anoste, către publicul lui 2024. Spectacolele prezente la Arad au fost confirmarea unui adevăr, acela că arta teatrului nu este altceva decât o reformulare perpetuă a expresiei, care permite marilor teme să ne fie contemporane.

Cu spectacolul de la Point Cultural Hub București, Fuck Nikon!, de Gabriel Pintilei, în regia Adelei Bițică, am asistat la un monolog sensibil despre victima unui viol fotografiat, care încearcă să‑și găsească echilibrul într‑o familie conservatoare. Și dincolo de ea. Iulia Verdeș concepe mărturisirea într‑un paralelipiped cu nenumărate etaje/ sertare, care se deschid sau închid pe măsură ce eroina înaintează în mărturisiri. Proiecțiile video reușite, recuzita minimală (o perucă, mănuși, un ruj), muzica inteligent aleasă, toate sunt de bun augur, întregind povestea scenică a alienării.

Hedwig and the Angry Inch[1] de John Cameron Mitchell, regia, coregrafia și costumele de Răzvan Mazilu, a fost propunerea Teatrului „Stela Popescu” din București. Am urmărit un spectacol‑concert structurat pe schema spectacolelor de pe Broadway, cu muzică live. Un strigăt de iubire al ființei. În rolul solicitant al lui Hedwig, actorul Tudor Cucu-Dumitrescu este memorabil, punctând cu accente muzicale, pe subiecte sensibile ale vieții (gay – heterosexuali, singurătate, renunțare, compromis). Regizorul Răzvan Mazilu „citește” cu duioșie, empatie și toleranță drama cântăreței rock gay din Germania de Est, reușind o montare care te face să înțelegi complexitatea lui Hedwig.

SF (Superfragil) de Andreei Gavriliu a adus un univers scenic coerent, unde inocența și pulsiunea sexuală adolescentină coexistă într-un carusel de emoții.
(Foto: Laurian Popa)

O montare dincolo de cuvinte, mizând pe puterea dansului, a fost propunerea Teatrului pentru Copii și Adolescenți „Excelsior” București, cu SF (Superfragil), concept, regie și coregrafie de Andrea Gavriliu. Pe un fond sonor provocator, montarea a spus o poveste bine articulată prin alegerile de dans propuse. Oamenii mari dau în mintea copiilor, în timp ce copiii se visează adulți. A fost un spectacol despre acest „interval” al vieții, despre copilul fragil din fiecare, în care expresivitatea corpului actorului e de ajuns pentru a comunica cu spectatorul. Coregrafia și decorul creează imagini percutante, pe un fond de muzică electrizantă. Propunerea Andreei Gavriliu a adus un univers scenic coerent, unde inocența și pulsiunea sexuală adolescentină coexistă într‑un carusel de emoții.

Ageless Generation? Generația fără vârstă a fost propunerea Teatrului de Dans Europa Centrală din Budapesta. Coregraful Anton Lachky a mizat pe tablouri dansante în care muzica și expresivitatea corpurilor au transmis emoție. Ne‑au purtat prin Renașterea italiană, Japonia, India, triburile din Amazonia, au îmblânzit furtuna sau au băut din apa vie a tinereții fără bătrânețe și a vieții fără de moarte.

Regizorul Andrei Huțuleac cu montarea de la teatrul din Brăila, Naufragiat! Fantasticele aventuri ale lui Louis Rougemont (povestite de el însuși) de Donald Margulies, a câștigat pariul cu textul ales, demonstrând și cât de mult poți evada prin/din el.
(Foto: Laurian Popa)

Naufragiat! Fantasticele aventuri ale lui Louis Rougemont (povestite de el însuși) de Donald Margulies, în regia lui Andrei Huțuleac, a fost propunerea Teatrului „Maria Filotti” din Brăila. Louis, impostorul demascat, un soi de Robinson al Australiei, are o viață aventuroasă, de poveste. Pe această poveste, spusă ingenios, mizează și spectacolul brăilenilor, una clar decupată și care se folosește de mijloace scenografice manipulate cu dibăcie de actori. Ei joacă, ei cântă, ei refac zgomotele din natură, într-un microcosmos în care imaginația bate viața prin intensitatea ei. Există o foame de ludic reconfortant în propunerea regizorului Andrei Huțuleac. Redescoperim textul prin universul sonor creat de actori (valurile, foșnetul pădurii, dezlănțuirea furtunii etc.) Expresivitatea actorului (gestica, mimica, rostirea) sunt accente ale montării lui Andrei Huțuleac. Putem spune că a câștigat pariul cu textul ales, demonstrând și cât de mult poți evada prin/din el. Nicolas Cațianis Jr., în rolul câinelui, e de neuitat.

Teatrul Național „I.L.Caragiale” București a propus Freak Show vol.2 de Florin Piersic JR, în regia lui Florin Piersic JR. Iată că nicio ciudățenie nu e prea mult pentru actorul bucureștean, care intuiește doza perfectă dintre râs și plâns. Spectacolul e construit ca o suită de monologuri, cu sau fără telefon. Sunt conversații despre clișeele din relația bărbat‑femeie, regizor‑actriță, scenarist‑producător de serial TV, moderator TV‑invitat. Textele scrise pentru a fi rostite, timp de două ore, nu sunt deloc terne, mizând pe ineditul asociațiilor, pe temele actuale, pe uimirea, surpriza de la final. A fost un spectacol surprinzător, care a dovedit că pe scenă poți să vorbești despre absolut orice, poți să te joci cu orice, atâta vreme cât nu plictisești spectatorul.

Piesa Neliniște a dramaturgului rus Ivan Vîrîpaev, stabilit în Polonia și interzis în prezent în teatrele din țara natală din cauza poziției anti‑război, a fost propunerea Teatrului „Odeon” București, în regia lui Bobi Pricop. Într‑un decor aseptic, de catifea bleumarin, pășim în reședința din New York a Ulei Richter, scriitoare cu origini polonezo‑germane, ce acordă un interviu unui jurnalist polonez. Interviul este pretextul prin care piesa aduce în prim‑plan câ­teva teme actuale: autorul, care își clădește propriul mit al receptării operei, raportul ficțiune – realitatea cotidiană, adevăr-minciună în artă etc. Există o poezie a textului lui Ivan Vîrîpaev, care pune în conversație artistul în carne și oase și percepția operei sale de ficțiune. Dorin Lazăr este, incontestabil, o prezență scenică, însă, la Arad, jocul i‑a fost linear, lipsit de tensiune. Spectacolul, conceput în jurul marii actrițe care e Dorina Lazăr, nu ne‑a emoționat.[2] Dar ne‑a amintit de un alt text, scris în același an cu drama lui Vîrîpaev, 2018, de israelianul Eshkol Nevo, Ultimul interviu[3]. Pornind de la pretextul unui interviu scris pentru un site cultural, cartea e o confesiune cu o abordare epică inovatoare. În ambele texte, plutește un soi de tristețe permanentă, subterană, în care devine din ce în ce mai greu să simți fericirea. Eshkol Nevo numește această senzație: distimie. Vîrîpaev – neliniște.

Teatrul „Regina Maria” din Oradea a adus Rabbit Hole de David Lindsay Abaire, în regia lui Vlad Cristache, o dramă psihologică[4] despre tragedia pierderii unui copil și procesul dificil de recuperare/readaptare. Am fost uluiți. Cu greu am reușit să auzim toate replicile, deși existau microfoane. Răzvan Vicoveanu, în rolul lui Howie, tatăl care și‑a pierdut copilul, este neinteligibil, auzindu‑se doar când țipă. Ivan Liam e un Jason bâlbăit, Becca (Alina Leonte) suferă la modul declarativ, ajutată de costumația neagră, fără a nuanța stările prin care trece. Giorgianei Coman îi reușește o Izzy naturală, exuberantă. Pe scenă apare și cățelușa[5] Malinois, Taz, în carne și oase, lătrând, un detaliu inedit, dar complet ineficient în economia generală a spectacolului.

Spectacolul Copilul tuturor de și cu Lucia Mărneanu a fost produs în rezidență artistică la Reactor de Creație și Experiment Cluj Napoca. O serie de monologuri despre lumea sa interioară, în relația copil‑mamă, într‑o formulă de prezentare, la microfon. Actrița are toate datele pentru reușita scenică, știe să se joace cu intonația, cuvintele, accentele, inserturile melodice, are dicție, vervă. Textul e unul deschis și merită consolidat. Ameliorat. Părțile cu accente vădit poetice, dar și cele în care actrița accentuează tiranul din mamă, ne‑au convins cel mai mult.

E adevărat, E adevărat, E adevărat!, de Breach Theatre, Teatrul „Act” București, reia procesul din 1612 al pictorului Agostino Tassi pentru violul Artemisiei Gentileschi. Piesa prezintă transcrieri ale procesului în care pictorița povestește calvarul prin care a trecut. Concepută ingenios de regizorul Alex Mâzgăreanu, montarea mizează pe schimbul de roluri între cele trei actrițe, Mihaela Teleoacă, Florentina Tilea și Emilia Bebu. Printr‑un accesoriu vestimentar inedit (fie un guler care e întors pe dos, fie o vestă cu umeri largi, îmbrăcată odată cu replicile) joacă pe rând acuzatul și acuzatorul, victima și călăul‑violator. Pictorița Artemisia Gentileschi (1593‑1653) este prima femeie care devine membră a Academiei de Artă din Florența, o voce într‑un timp în care femeile nu sunt acceptate ușor într‑o lume a bărbaților. Spectacolul aduce vizual și tabloul ei cel mai cunoscut, „Suzana și bătrânii” (1610), în care o tânără privește speriată la hărțuitorii ei bărbați. A fost un spectacol inteligent conceput, despre adevărul ce trebuie mărturisit cu orice preț, despre femeia abuzată de bărbatul care o vrea insignifiantă și supusă.

Cineva are să vină de scriitorul norvegian câștigător al Premiului Nobel pentru Literatură, în 2023, Jon Fosse (n.1959), produs de ARCUB Centrul Cultural al Municipiului București, în regia lui Chris Simion‑Mercurian, a adus, într‑o dramă psihologică, doi actori foarte buni: Ofelia Popii și Ciprian Scurtea. Asistăm la povestea unui cuplu care dorește să se (re)descopere, retrăgându‑se într‑o casă pustie, la malul mării. Doar că nu suntem niciodată singuri: ne urmăresc regretele, remușcările, dorințele nemărturisite, îndoiala, nesiguranța, gelozia. Textul repetitiv aduce o tensiune escaladantă în montare. Ciprian Scurtea, în dublu rol, Bărbatul (El) și fostul proprietar al casei, degajă ambiguitate montării. Cineva chiar a venit sau e doar închipuire? Atmosfera e impregnată de frica de singurătate, de nesiguranță, de îndoială. Gelozia roade precum valurile ce se aud în fundal. Tensiunea se naște din repetiție, din mișcările corpului Ofeliei Popii, într‑un decor menit să potențeze neliniștea dintre cei doi. În 2007, Radu Afrim monta primul Jon Fosse la Arad, cu spectacolul Vis. Toamnă[6], într‑un decor inspirat de cimitirul evreiesc din Arad.

Spectacolul Teatrului Metropolis, Cine l-a ucis pe tata?: Imaginea cu fiul purtat pe brațe și intrând în rochia de tul roz, asumându-și sexualitatea, e memorabilă.
(Foto: Laurian Popa)

Cine l‑a ucis pe tata?, dramatizare de Mihaela Michailov după romanul omonim autobiografic al lui Édouard Louis, Teatrul Tineretului „Metropolis” București, a fost o montare puternică, solicitantă pentru actori, explorând relația fiu‑tată și introducând o serie de alte teme adiacente: justiția socială, masculinitatea, homofobia, rușinea, sărăcia socială, politicul ca sistem opresiv în care săracii își pierd șansa și speranța, inegalitatea claselor. Avem un tată, ce repetă destinul bărbaților din familia lui, și un fiu‑scriitor, diferit, sensibil, ce vrea să fie iubit și înțeles. Plasată într‑un spațiu scenografic ce evidențiază obsesia culturii corpului, o sală de fitness, montarea e ingenioasă prin maniera polifonică în care este conceput personajul fiului. Vocile se dublează, se contrazic, sunt cinci actori, pe mai multe tonuri, care spun povestea emancipării fiului, într‑un ping‑pong de replici, cu inserturi muzicale live. Fiul își cere dreptul la fericire, în timp ce tatăl său nu reușește. Imaginea de final, cu fiul purtat pe brațe și intrând în rochia de tul roz, asumându‑și sexualitatea, e memorabilă.

E admirabilă atenția regizorală la detalii: muzica cântată live în franceză sau percuția vocală cu tot aparatul maxilo‑facial (un soi de beatbox la microfon), decorul versatil, când sală de sport, când sufrageria familiei Belleguele (în trad. moacă frumoasă). Spectacolul regizat de Andrei Măjeri are o frumusețe vizuală întregită de dansurile actorilor, într‑o coregrafie (Andrea Gavriliu) complexă și solicitantă. Alături de SF (Superfragil), spectacolul Cine l‑a ucis pe tata? a fost, de departe, cel mai reușit moment al festivalului.

***

Ediția cu numărul IX a Festivalului de Teatru Nou ne‑a dovedit că totul este posibil în teatru atâta timp cât nu plictisești spectatorii. Că ceea ce emoționează este viața[7] surprinzător transpusă, pentru a fi repovestită iar și iar, pe scenă.

[1] Este un film american de comedie‑dramă muzical din 2001, scris pentru ecran și regizat de John Cameron Mitchell. Bazat pe muzicalul lui Mitchell și Stephen Trask din 1998, Hedwig and the Angry Inch o însoțește pe Hedwig Robinson, o cântăreață rock gay est‑germană, în încercarea de a‑și găsi fericirea.

[2]  Un detaliu deranjant în montare: fotograful interviului mestecând gumă, cu mâinile mai tot timpul în ... buzunar.

[3]  În limba engleză cartea a apărut în anul 2018 și a fost tradusă, în 2022, la Editura Humanitas.

[4]  care i‑a adus autorului american David Lindsay‑Abaire Premiul Pulitzer pentru Dramă, în anul 2007.

[5] După câine fuge copilul familiei și e omorât de o mașină.

[6] Vezi: Carmen Neamțu, „Cochetând cu moartea”, în revista ARCA, Nr. 1,2,3 (202‑203‑204), 2007, p.101‑104.

[7] Viața unui om nu e ceea ce a fost trăit, ci ceea ce omul își reamintește pentru a fi povestit. (Gabriel Garcia Marquez)