POEZIE

Dumitru Branc
poet

Dumitru Branc



am văzut prea puține apusuri, mi-au rămas
destule „brize nedeslușite ”
să pot iar să fâlfîi
peste pielea unui zid, prelins apoi ca un melc
pe o cărare fosforescentă
să nu văd mâna ta umbrită
țipătul ei cenușiu
năvodul în care nu se mai rătăcesc
peștii
și, da, să ne iubim ca munții
care cern întunericul, pulbere cotropitoare
în captivitatea de mandibulă a timpului
în care nu strălucește nici o prăpastie


***

nu am văzut niciodată părul umed al focului tău
gâtul, os mic, pierdut, ca un future
într-o gură hulpavă
s-a ridicat respirația ta, ca frunzele
în care a dat iama, batjocoritor, pământul
să adoarmă noaptea fierbinte a reginei tale

te-au eliberat scrisorile în care te țineam
ostatică
n-am știut că pierd pe drum norii
când plouă
n-am știut că crestele lor tocite de pielea mea
vor fi buzele unei călătorii care mușcă
fără întoarcere


***

fluturele gâtului tău întins către flăcări
vasul nesățios al trupului scufundat
în peisajul altei ierni, umilitoare
azi, pumnul închis ca o glugă
azi, acoperișul e tron pentru păsări
viță urâtă în brațele tale
azi soldații de fum ai cicatricelor mărșăluiesc
sub poduri
deasupra, apa curge în cer


***

ieri încă mișcai draperiile
eu dresam albatroși
răbdarea mea creștea în mușchii pietrelor
fără să știu că se va întâmpla atât de ușor
o explozie într-un fir de lumină

nu simți când atinge îngerul
când clipești cerul moare
într-o sămânță ne adunăm viața
în sprâncene fumurii ascund ochii
rănile vindecate ale timpului
zvâcnirile înțepenite, fără istorie
coșmarul care sfâșie somnul
părți din mine se vor izbi de țărmul mării
fără să doară


***

nu știu când va fi ultima dimineață
în care ceasuri bătrâne vor încremeni sulemenite
grandori
va fi aerul care înăbușă
va fi gulerul ridicat al unei ferestre
deschise
voi fi înconjurat de muzica altor întâmplări
știu doar că mâinile mele vor fi nesăbuite
știu doar că vor fi semne și drumuri
spre fantoma unei alte păduri