PROZĂ

Ildiko Șerban
poetă, prozatoare

Zinga

Cu un țăcănit enervant în urechea dreaptă și cu restul de somnolență alungat de aerul proaspăt din curte ca și cum niște fulgere ar fi despicat întunericul, exact așa a început dimineața Zingăi. Mergea spre bucătăria de vară unde o aștepta cafeaua de dimineață fără de care nu exista nicio planificare zilnică. Nu dorea nimic altceva decât fierbințeala cănii între palme în timp ce se va înghesui în fotoliu și se va ascunde în moliciunea halatului gros de molton. Diminețile deveniseră reci. Venise toamna. Mai avea câte ceva de adunat de prin grădină și de cules via care se întinsese aristocratică peste toată curtea. Ciorchinii grei atârnau ca lumânările puse invers. Păreau că se aprind pe la amiază când zeci de viespi orbitau galbene peste luciul boabelor. Aștepta să cadă prima brumă, să le piște un pic și să le îndulcească, apoi le va culege, dar până atunci mai era. Acum pe primul plan era cafeaua care o aștepta în fiecare dimineață pe măsuța din bucătărie. De obicei o beau împreună. De ani buni acesta era ritualul lor. De cele mai multe ori tăceau respectându‑și reciproc gândurile. Uneori discutau despre copii. Alteori se priveau amuzați. Erau tot împreună după atâția ani și asta era într‑adevăr o realizare. Apoi el pleca să își ia medicamentele și se așeza în fața televizorului. Mai butona pe telefon, mai trecea pe la calculator, mai ieșea în curte să vadă ce mai meșterește ea și inevitabil fața i se întuneca. Când o vedea cu câte o unealtă în mână, opintindu‑se încăpățânată, ba să repare un gard, ba să taie lemne, sau făcând orice altă muncă în gospodărie, se întrista. Femeia lui robotea zi lumină și el nu o putea ajuta! Trăiau în două lumi total diferite pe care doar cafeaua aceea le mai unea. Erau singurele clipe, aproape magice, în care erau mai pustiiți ca deșertul și totuși mai lipiți ca siamezii. Fără acea cafea de dimineață niciunul nu exista.

S‑a trezit binedispusă. Febra musculară de ieri cedase. Și‑a luat halatul din baie. Prin geamul de la ușă l‑a văzut în curte. O aștepta. A zâmbit și a deschis ușa. Nu a apucat să coboare cele două trepte când a auzit propoziția care i‑a declanșat țăcănitul enervant din ureche și fulgerele alea care tăiau în franjuri lumina. Cuvintele se învârteau haotic prin cap chinuindu‑se să proceseze și să înțeleagă. Prin fața ochilor au început să clipească fosfene argintii confundându‑se cu transparența dimineții. I s‑a făcut brusc frig. Un frig al disperării. Și‑l imagina căzut pe ciment în curte. Cu coloana ruptă definitiv. Nu avea cum să reziste după două operații. Nu mai putea fi operat din cauza citostaticelor și a analizelor de tot rahatul. Așa zicea el. De tot rahatul am ajuns cu analizele mele cu tot! Îl vedea deja imobilizat în pat și pe ea schimbându‑i scutecele. Pe el jenat și măcinat de o furie interioară. Umilit. Tâlhărit de ultima libertate, cea de mișcare. Pe ea neputincioasă în manevre de răsucire, ridicare și de întoarcere. Pe el întinzând mâna după cutiile cu medicamente care trebuiau să stea tot timpul la îndemână, nu numai pentru că aveau un orar strict de administrare, ci și pentru bolile conexe, sau pentru dureri, just în case. Pe ea smulgându‑i cutiile din mână, pentru că știa. De la început știa. De când a debutat boala. Au consultat nenumărați medici și bineînțeles google‑ul. Știau toate etapele care urmează. Atunci l‑a văzut pentru prima oară extrem de serios.

Niciodată nu ai să ajungi să îmi schimbi pempărșii! Niciodată!

Acum, în imaginația ei, luptau pentru cutiile alea afurisite ca să își dovedească fiecare că poate face pentru celălalt orice sacrificiu. El, al vieții și al morții, ea, al îngrijirii din iubire, cu iubire, și‑n ambele variante disperarea se alimenta din neputință și orgolii. Niciunul nu era cu adevărat pregătit pentru asta, dar ea vedea ca și cum s‑ar fi  întâmplat deja toate în timp ce acele cuvinte încă se loveau bezmetice de oasele craniului.

Era să alunec pe o boabă de strugure! Asta spusese.

Zinga s‑a uitat lung, tare lung, la el. Ca în transă, l‑a ocolit și s‑a îndreptat spre magazie. A luat de acolo foarfeca de vie, toporul și fierăstrăul. Le‑a așezat pe cimentul din curte. Încet, ca într‑un atemporal dans, și‑a dezlegat cordonul de la halat și l‑a lăsat să alunece de pe umeri. Preț de câteva secunde a strâns mânecile pe interior, oprindu‑le în pumnii micuți. Cu sânii tremurând sub bluza de pijama a tras aerul rece al dimineții adânc în plămâni. A făcut un pas lăsând în urmă halatul. A dat ocol de câteva ori viței‑de‑vie, privind parii, țevile, sârmele împletite care susțineau vrejii groși ca mâna, vreji crescuți în ani, orientați de ea prin împletitura de sârmă. Via ei nobilă, adusă din satul copilăriei, o păzea de sus, tandru, umbrind‑o. Ciorchinii imenși, cu boabe mari și lucioase, mulți, ca în niciun an, o priveau cu mii de ochi speriați, dar înțelegători. I s‑a umplut gura de amintirea gustului din copilărie când mânca pâine și struguri, când viața era împărțită între fotbalul de pe stradă cu băieții și scăldatul în gârlă sau furatul porumbului crud din holdele de pe deal, de caprele ce loveau cu copitele din față lemnul viei ca să cadă boabele, de ...

A cules câțiva ciorchini. Nu mulți. I‑a pus între stratul de flori.

Cu furie crescândă, cu icnete și înjurături de neputință, cu foarfeca, sau toporul, cu mâinile goale zdrelite de sârmă și cu fața biciuită de lianele elastice care nu voiau să cedeze, cu părul îmbâcsit și lipicios de la boabele care cădeau ca în ploaie, cu viespi, apărute mai târziu, dându‑i târcoale, alunecând pe coji și boabe stropșite, ore întregi, fără pauză, cu disperarea unui condamnat la moarte neîmpăcat cu sentința, Zinga, a smuls pari, țevi, a tras de sârme și vreji, a lovit butucii cu toporul care sărea înapoi din lemnul elastic, până seara târziu. Când totul a fost la pământ s‑a așezat pe treptele de la casă. A privit în jur. Toată curtea era îmbibată de sângele viței. Era albastru.

Și‑a prins capul în palme.

În liniștea înserării, acolo pe trepte, după mult timp în care și uitase cum se face, încetișor, și‑a lăsat inima să bată. Și a plâns.

Doar a plâns.