PROZĂ

Ionel Costin
prozator

Balada lui Giuțu

În camera mică din apartamentul de bloc, lumina încerca să intre prin fereastra orientată către miazăzi. În patul tip mobilă, marca Nădlac, Lena nu mai dormea de mult. Măcinată de multe gânduri și întrebări care apăreau ca un făcut de vreo jumătate de an, femeia aduna trăirile care se iveau zi de zi.

În fiecare noapte, după ora cinci a dimi­ne­ții, se gândea la ce urma să vie. Ceasul vechi, Slava, pe care scria cu roșu 11 jewels, sună pre­lung. Era ceasul femeii, pe care‑l cumpă­rase în prima zi de lucru. Atunci era tânără mun­­citoare la „Pielarul”, și după schimbul de dimineață, a rătăcit așa cam la trei ore prin oraș. Printre altele și‑a cumpărat un ceas deș­tep­tător care de‑a lungul timpului a avut rolul său.

Lena era trează de mult iar Giuțu, soțul cu care era luată de șase ani și mai bine, nici nu se mișcă. Nu putea să‑l lase să doarmă ca și cum ar fi sâmbătă sau duminică.

– Giuțule, vezi că‑i timpul să te scoli. Ceasul a sunat de vreo zece minute.

  Omul se întoarse pe cealaltă parte și oftă din toți rărunchii. Aseară a stat mult în fața blocului, la măsuța dintre trandafirii agă­țători. A rămas cu prietenii până la doisprezece din noapte. Au vorbit multe. Dar parcă fără noimă. Ceilalți nu‑l înțelegeau. El era de mult, de vreo cinci luni, din decembrie 1989, revoluționarul blocului. Ceilalți prieteni, cărțași ca și el, nu înțelegeau patima lui Giuțu de a înjura pe cei care au fost în vremea cealaltă, a co­mu­niștilor, administrator de bloc, secretarul BOB pe fabrică, sau șef oricât de mic. Acum dimineța, obosit, mai vroia să doarmă. Lena nu‑l slăbi:

– Hai Giuțu, că iară întârzii la lucru.

Bărbatul se ridică anevoie de pe patul cu două arcuri rupte și aruncă peste umăr:

– Lasă tu, Lenă, că astăzi încă facem grevă parțială. Mama lor de directori, tună cu năduf Giuțu, după care‑l apucă tusea lui obiș­nuită. Noi tot stabilim în comitetul ăla de conducere să ne mărească salariul. În fiecare lună să ne mărească, că se poate. Și ei, ăia vechii, de dinainte de democrația asta curată de astăzi, ne tot amână.

– Poate că și la voi... încercă Lena, dar Giuțu își intră în mână.

– Păi viață‑i asta? Noi muncitorii revoluționari să votăm de fie­care dată mărire de salariu și ei să nu‑l aprobe? Așa că nu mă grăbesc la muncă că iară facem grevă.

– Da’ ați mai făcut grevă și săptămâna trecută, își aminti Lena, nevasta sa. Și pentru ce că iacă...

– Ce, și tu te opui? Măi femeia lui Dumnezeu, pentru ce am ieșit noi la revoluție, aici și peste tot în țară? Na că nu peste tot, admise Giuțu. Dar aia îi, să ne dea mai mulți bani, că tăte s‑or scumpit.

Lena se ridică din pat și din bucătărie își dete și ea cu pă­rerea:

– Tu, Giuțule, poate că șefii ăștia ai voștri și‑au făcut și ei un calcul pe toată întreprinderea. Păi dacă voi de la revoluție nu mai munciți ca lumea și o tot dați la grevă din două în două săp­tămâni, de unde bani să mărească salariile? Că aveți contracte care trebuie respectate.

– Acum și tu, se supără Giuțu, pe care‑l năpădi din nou tusa tabagică. Păi de ce‑s acolo atâția șefi? Să conducă, să se des­curce. Tu știai că noi, înainte, în celălalt regim, am exportat și în America? Mă tu, Lenă, dar noi nici n‑am știut că exportăm acolo, era ținut la secret, să n‑afle rușii. Ce mai, să ne dea salarii mărite din dolarii pe care i‑au făcut din munca noastră de dinainte.

– Numa’ să nu vă dea afară din servici, se îngrijoră Lena. Că uite nici la noi la întreprindere nu‑s câinii cu covrigi în coadă. Ne paște șomajul, de parcă noi am ști ce‑i ăla.

– Noi știm ce avem de făcut, întări Giuțu mai mult pentru sine. Și fără comuniștii ăștia din conducere care au rămas lipiți sus ca râia căprească, fabrica se ridică fără lumânare de înviere.

  Întreprinderea asta o fi și mâine și poimâine, cugetă Giuțu cu ochii țintă la nevastă.

– Merem drept înainte. Numai să scăpăm de cei care‑s și acu­ma cu fața la partidul comunist, întări bărbatul.

– Giuțule, se enervă cu totul nevasta sa Lena. Și tu ai făcut ceva școală de partid la Timișoara, la fără frecvență. Nu ești străin de cei pe care acuma îi înjuri.

– Da, numai că eu am fost și la revoluție, în fața Sfatului Po­pular, ridică bărbatul vocea. Și am făcut în așa fel încât să mă vadă lume multă acolo în stradă, ce mai. Mi‑s revoluționar, îs cu cei care‑i dăm jos pe cei de ieri. Nu are a face că am făcut școală de partid, vai mama ei! Aia, nu se pune.

Cu niște felii de pâine unse cu pateu,,Bucegi” și o bucată de salam, puse în sacoșa,,Speedo”, Giuțu plecă spre servici. Dar nu avea nici o tragere către fabrică.

În drum se opri pentru o cafea ,,La varice”, o bodegă nouă, ră­­să­rită așa din senin în colbul tranziției. Plin de lume, colegi de muncă sau alți mușterii prezenți de dimineață, la una mică, pentru a se drege.

Dacă până ieri, birturile se deschideau la ora zece, acum bir­tașul, tot cel vechi, era prezent la servici puțin după ora șase. În­totdeauna, precaut, aducea marfă pentru clientelă. Mai mult marfă ieftină. Vodcă la pet, monopol, bere proastă, vin de masă cu nouă lei kilu. Asta se cerea, cartier de pălmași. Dacă nu plă­teai pe loc te scria într‑un caiet soios, ținut sub tejghea, și te des­curcai când primeai leafa.

După 1989, birtașii lucrau mult, chiar și peste orele de pro­gram. Lumea, care bucuroasă de noile lucruri de început de de­mocrație, care întristată, de noul statut de om liber, da buluc la pileală. Ca la moară: unul iasă, doi intră. Dar și câștigul tej­ghetarului era pe măsură.

Dacă omul lua două sute de vodcă, la rând, una după alta, la al treilea rând, birtașul îl servea promt cu un pahar de alcool dublu rafinat, îndoit cu apă, că băutorul tot nu mai simțea. Astfel omul pleca de la bodegă cam pe două cărări, aparent fericit, cu o sclipire stranie în ochi, iar birtașul era mulțumit că și‑a sporit câștigul din buzunarul propriu.

Pe Giuțu, cafeaua parcă‑l mai învioră. Cu o sticlă de caisată în sacoșă,cumpărată la ieșirea din bodegă, bărbatul intră pe poarta întreprinderii.

Începea o nouă zi de lucru.

(Fragment din volumul de povestiri Balada lui Giuțu)