PROZĂ

Lucian Ienășescu
prozator

Romulus C.

Romulus C. era indispus de o vreme, îl durea spatele, într-un loc anume, sub omoplatul stâng, durerea cobora, sâcâitor, spre șale, și își spuse că s-ar putea să fie grav. Durerile astea ar putea anunța ceva, o anumită suferință, poate un cancer. Era singur de câ­teva zile. Buna Lucreție, care purta o basma pe cap și straie cam țărănești, nu mai veni și întrebând-o la telefon care-i motivul, ba își ceru scuze, o fi zis el ceva sau făcut, ea-i răspunse că nu. Nu el, ci prietenii lui. Prietenii, dar ce-au zis? Au zis sau nu, dar au râs de ea, de hainele ei și altele. Ei, lasă-i în pace. N-a mai venit și după o săptămână și-a dat seama că e o cauză pierdută.

Ce ți-e și cu prietenii ăștia, cei care au fost și poate mai sunt? Veniseră cu toții într‑o perioadă bună, dăduseră năvală, se amuzaseră, au profitat (aici nu putea spune cum, în ce fel) și în urma lor a rămas cu poveștile. Au povestit ce-au înțeles despre el. Că a lăsat o instituție mare, pentru a merge contabil la o firmă care producea pitici pentru grădinile de vară, și de ce a făcut schimbarea asta? Pentru că, ei bine, îi căzuse ochii pe o vădană tânără și voia să fie lângă ea. Dacă nu era cu ea, nu știu ce s-ar fi întâmplat. Oricum, încăleca bicicleta pentru a merge la firma nu tocmai mică, așa cum ziseseră prietenii, dar nici un colos. Dădea mai bine la poveste să spună o mică firmă, pentru care a lăsat instituția mare, era mai suculent. Că a fost chemat de proprietar care a insistat și răs-insistat, asta nu știau sau nu îi interesa, doar că acolo lucra o tipă care îl atrăgea iremediabil.

Pe urmă, nu mai veniră. Doi au murit într-un accident de circulație, pe lângă Turda, al treilea a dispărut sau o fi plecat în străinătate? Au rămas doi, excluzându-l pe Mihai, vecinul, care venea cu paharul cu lapte fiert sau cu altceva. Unul era Manole Cezar, celălalt, venind rar, mai tânărul L. I., misterios, înțepat, vorbind cumpătat, uneori lansând, surprinzător, câte o glumă savuroasă sau o vorbă de ținut minte.

Dar povestea despre el continuă. Manole sau, mult mai probabil, celălalt putea fi, cum-necum, autorul. Cu femeia cu basma și alte îmbrăcăminți care li se păruseră lor că ar fi... Și femeia care nu-i o menajeră, ceea ce era în realitate, ci țiitoarea lui Romi C., amanta... O femeie la tine în ogradă, care vine vreo două ore pe zi, păi ce putea fi? Privește urât spre vizitatori. Ce rol să-i acordăm? E clar.

Romulus C. povestise totuși, într-un cerc restrâns, despre Erica, colega lui de la „piticii de vară”. Ajunseseră foarte apropiați, Erica fiind divorțată. Stabilise chiar ea să se plimbe prin parc, la sfârșitul orelor de serviciu, era o zi frumoasă, el fusese, bineînțeles, de acord, pentru a-i spune, încă pe la început, sub formă de mărturisire către un apropiat, că a rămas gravidă. Doi copii avea din căsătoria încheiată. O să nască copilul, întâi că nu concepe ideea să scape de el, apoi că ar fi însemnat să riște, lucrurile sunt destul de avansate. Avea să-l cunoască pe Jony ăla, care i-a făcut-o, părea un neisprăvit. Tulburat, s-a dus acasă, a tras o beție, ca să n-o ia razna. Adică era pe punctul de a o considera iubită, când ea avea iubirea în altă parte, râsul lumii… A plecat atunci, mă rog, după câteva luni. A înțeles că, după un timp, Erica rămăsese din nou… în fine… Acum câțiva ani s-a pomenit cu un telefon din partea ei, când a văzut numele ei pe ecran, a trebuit să aleagă, răspunde sau nu. Era prea bătrân, plus că s-au scurs atâtea lucruri între timp, străine lui.

Într-o dimineață, n-avea dispoziție pentru nimic, nici măcar să-și ridice capul de pe pernă. Înjură de câteva ori bătrânețea, cea care-ți toarnă plumb în oase, oricât ai fi fost de ager, pe poziție, fie și acum un an-doi. Se ajunge ca acum... Pe urmă, intestinele, în fine, parcă moarte, au încremenit, gândul că s-ar putea odată să se blocheze și dacă nu ești dus la timp – pe lângă durerile mari pe care le ai – să te opereze, e grav de tot... Forță de câteva ori, dar nu simți nicio eliberare și abia într-un târziu se auzi ceva firav, de trompetă spartă, care-l mai liniști...

În câteva minute, își prepară cafeaua, bău repede jumătate, în celaltă jumătate turnă puțin rom. Avea să o bea în următoarele ore. Se auzi ciocănitură în stâlpul de fier al gardului. Vecinul Mihai îl întrebă ceva. Mai repetă, zise el, că nu am înțeles.

– Ai auzit, nu?

– Ce s-aud?

– Manole Cezar...

– Ce-i cu Manole?

– E pe moarte. Bolnav rău. Nu pot să cred că n-ai aflat.

Romulus C. rămase pironit.

– M-a sunat, aseară târziu, Zamfir, să-mi spună o treabă importantă. Între care și asta, mă, ai auzit, nu, uite, zice...

Voi să sune pe nevastă-sa, dar ceva îl îndemna să n-o facă. Să o lase liniștită. Și dacă n-o fi așa? Întrebă pe cineva de pe strada pe care stătea Manole, fost coleg cu el, la Mobilă, ăsta nu știa nimic. Nu se poate, spuse, e drept că nu-l văzuse în ultimul timp, dar ar fi auzit ceva. Imposibil, mai adăugă omul.

Mihai veni cu două scaune, la reparat. S-au încins la discuții, încât totul a durat cam o jumătate de zi. Trecând de la una la alta, era unul dintre obiceiurile vecinului, alunecând printre teme, Mihai se opri asupra politicii mondiale, vorbind despre pericolele ce ne pasc, domnule, nu mai avem politicieni, matale nu vezi, mătușa Merkel a fost ultima, după ea, nimicul. Am crezut, ca prostul, că o să ne ajute, e de același neam cu unchiul de la noi, chestii, pe dracu. Nimic. Poate Putin să fie ceva, numai că el e din altă poveste și de pe alt continent.

Îi sună telefonul, dar nu răspunse pe loc. Era la piață. Mai târziu, privi cu atenție. Citi, uimit, Ce-zar Ma-no-le. Ei, drăcia dracului, iar telefoanele? El mai avea o întâmplare cu telefoane venite de undeva, în toiul nopții. Ce faci, domnule, lumea ia foc, se-aprinde, și matale dormi, dom Romi?

Într-o zi îl văzu de la distanță, Manole îl zărise și el și îl aștepta.

– Da ce-i? Te holbezi la mine... Nu mă cunoști? Cezar Manole... fir-ar a dracului !

– Știu. Înțeleg..., dar nu te enerva.

– Păi atunci, ce-i?

Romulus îi spuse ceva, reproșându-i că n-a mai fost chip să-l vadă, în ultima vreme. Să mai dea pe la el, prin atelier. Nu prea mai are de lucru, așa, la o snoavă, o tablă.

Manole veni. Când apăru, îl găsi indispus, căzut. Romulus spuse că intestinele, stomacul, ca și când ar avea o mortăciune în el. Du-te la doctor, dacă ți se pare că nu-i în regulă. Nici vorbă, ce, îl credea pe el din porțelan, una-două, hai la doctor. Pe urmă discutară, jucară o partidă de șah, până Manole își aminti că trebuie să meargă undeva.

 Îi spuse din prag:

– Mă, eu vin la tine serios... Și tu te pârțuiești aici, lasă-mă naibii?

– Cezare, n-o fac de plăcere...Tu așa crezi, că mă relaxez?

– Nu știu, fă-o când ești singur...

– Ce să fac, dacă acuma e momentul.

– Bine, când vin eu la tine, serios, ar trebui să te abții...Te pârțâi și pe urmă râzi.

– O să mă abțâu... Când vii tu, adică, organismul ăsta dat dracului n-o să își ceară drepturile. Ai venit tu, serios, așa cum spui. E bine așa?

Cu Larisa, profesoara de desen, pictorița, lucrurile au mers vreo cinci ani, frumoși, liniștiți, era o taciturnă, cu doisprezece ani mai tânără. Visătoare, uitucă în orice problemă practică. Casa era gata, cel puțin parterul era cum și l-a dorit, la etaj ea a insistat, într-o încăpere, să-și amenajeze atelierul. El a fost de acord, nebănuind că faptul avea să ducă, într-un fel, la îndepărtarea lor. Ea muncea imens, uneori se chinuia, în fine, avea o ambiție nimicitoare să se afirme, să conteze, să devină. Trei tablouri, la care lucra, i le-a găsit aruncate în curte. „Nu sunt gata, m-am enervat pentru petele mov și verde. Prostii !” I le-a adus.

Petrecea cea mai mare parte din timp în atelier. Când venea acasă, ea era de câteva ore sus, în atmosfera pe care și-o crease singură. Trei pereți erau tencuiți, unul era în cărămidă, ea a insistat să rămână așa. Pe acel perete a pictat un carton, în formă de triunghi, de cel puțin un metru înălțime, în care se afla o succesiune de cercuri, unele colorate, altele doar schițate. Către acela era orientată poziția șevaletului, așa că îl avea sub privire, mai tot timpul. Din atelier cobora, în general, destul de târziu. Atunci apucau să vorbească.

Într-o zi spuse că nu-i e bine, de câteva zile, credea că este gravidă... Intră în câteva amănunte... Trebuia să-l convingă. E, nu se poate, a spus Romi C., nu ne-am pregătit pentru asta, plus alte amănunte, deci, nu... În următoarea săptămână, se confirmă starea femeii și atunci au început discuțiile. El a rugat-o să nu se supere că zice, dar va trebui făcut testul de paternitate... Supărată, a avut câteva reacții, care, cel puțin așa crezuse el, n-o caracterizează. A rămas îmbufnată câteva zile, iar la sfârșit a recunoscut: a avut două escapade cu sculptorul cutare, mai mult fără voia ei, el a tot insistat, revenit, în final, a forțat. Dar nu crede că de acolo i se trage. Poziția lui Romulus C. a fost intratabilă. E cazul să se despartă, ceea ce ea făcu în următoarele săptămâni. Într-un camion, înghesui tot ce avea la etaj: șevalete, tablouri, câteva cartoane pline cu desene, unelte, tot. Îi spuse la plecare: nu uita, eu am fost sinceră, n-am ascuns nimic. Nu contează, chiar deloc, zise bărbatul.

După o întrerupere de câțiva ani, relațiile cu Larisa s-au reluat. Vorbeau destul de des la telefon. L-a rugat să-i pozeze, ceea ce el a făcut. Câteva ceasuri a stat, în două ședințe, pentru un portret cu pălărie de pai, gânditor și parșiv în intenție. Gândind parșiv, îl intitulase, pe urmă renunță. Întrebase dacă ăsta ar putea fi el? Ea zâmbi, misterioasă, strângându-și sculele, grăbită să încheie totul, să pună capăt scenei, atunci el forță o apropiere, ignorându-i spusele, că nu vrea, nici nu se gândise măcar, între ei a fost cândva, nu poate… Participase, pe urmă, la vernisajul expoziției ei, când s-au îmbătat cam toți, unul, pe care nu‑l cunoscuse, sculptor, declarându-i că simte pentru el mai mult decât prietenie. Frățietate, domnule, înțelegi? Nu s-au mai văzut. Aflase că e colaboratorul apropiat al Larisei.

Manole Cezar veni de câteva ori în vizită. Era îmbătrânit brusc, stângaci, adus de spate, cum nu mai văzuse pe cineva schimbat într-atâta, într-un interval de timp scurt. Nu mai erau comentariile de pe vremuri, bășcălia pe care o făcea Romi, în care cădea el însuși la un moment dat. Îl întrebă unde naiba l-a lăsat pe Manole?

– Adică, mă întrebi pe mine, unde m-am lăsat? Interesant, faci filosofeală....

– Da.

– Uită-te, acuma l-am adus pe ăsta, da poate că mâine nu mai aduc pe nimeni.

– Măi, nu te supăra, dar cam așa-i, cum zic. Uite, nu pot să-ți fac un film, pentru că nu te-ai recunoaște.

Pe urmă, Manole nu mai veni. Supărăcios și sensibil, asta devenise în timpul din urmă. O să-i treacă și când o să uite, va reveni.

Rămase aproape fără prieteni? Cam așa s-ar putea crede. Mai puține vizite, bârfe sau glume răutăcioase, ironii, cârteală. Se simțea mai singur? Da, dar asta de mai multă vreme, o simt și cei cu familie numeroasă. Însingurați. Luat cu alte treburi, gânduri, n-a făcut din asta o dramă.

Oricum va fi fost, el era, se străduia să fie, un jovial, natură senină, împotriva a toate. Ceva de felul ataraxiei, cum credeau anticii greci. Asta zisese, făcuse public o asemenea constatare. Jumătate din el e pe alte tărâmuri, cam așa ar veni, se amuzase cu cineva. Cu ochiul stâng nu mai vede bine, piciorul stâng e uneori amorțit, spatele și stomacul sunt defecte, deci sunt premise suficiente...

O doamnă, Rodica, aproape șaizeci de ani, prezență impecabilă, psiholog de profesie, îi spunea că se bucură mult să-l întâlnească, fie și întâmplător, pe stradă. Bun, se bucura și el, dar nu în felul în care ar fi făcut-o cu vreo treizeci de ani în urmă. Doamna respectivă, căreia îi spusese cum se simte, îi vorbi despre o poezie a lui Coșbuc, în fine, nu știa dacă își aduce aminte de ea. Să-i povestească puțin. Păi, întâlnește personajul, la târg, din întâmplare, moartea și deși nu-l vede, n-a venit pentru el, omul nostru se sperie groaznic. Ia calul și aleargă, aleargă, câteva zile și nopți, până când calul se prăbușește, epuizat. Atunci omul vede, după o coastă de deal, moartea care-l privește și îi zice lui: o, ce bine că ai venit, mi-era și mie greu să te caut prin lume ! Fantastic, zice Romi, nu o știam...

 Când n-avea probleme importante, făcea „fărămituri”, puțină curățenie în cămară, nițică ordine în bibliotecă sau la etaj, în timp ce în atelier evita să intre, deși acolo erau lucrurile care încotro, de cel puțin o lună.

Altfel, începuse să simtă ce-i plictiseala, căsca din vreme în vreme, mai mult decât până atunci. Ce însemna asta? Nu cumva o repetiție ușor supărătoare? Căscatul nu poate fi o urmare a plictisului sau parte a lui?