LECTURI PARALELE

Carlos Eduardo Maldonado
unul dintre cei mai citați filosofi contemporani, este profesor titular la Universidad El Bosque, Bogota, Columbia. Doctor în filosofie al Universităţii Catolice din Louvain (Belgia). Profesor invitat la Universitatea din Pittsburgh (SUA), Catholic University of America (Washington, D.C., SUA), Universitatea din Cambridge. A primit premiul „Distinción al Mérito” din partea Universidad Nacional Mayor de San Marcos, Lima, Peru, pentru contribuţiile sale în domeniul relaţiei dintre filosofie şi complexitate.

Un autor imposibil de clasificat – Ciprian Vălcan^[1]

Marea cunoaștere a lumii vorbește, la finalul zilei, în poezie. Însă aceasta există atît în proză, cît și în vers. Marea cunoaștere a lumii nu a vorbit niciodată în ecuații sau în formule, sau în experimente și în demonstrații. Toate repugnante! Adevărata poezie nu spune, nici nu afirmă, cum nici nu neagă sau respinge; cu mult mai bine, dă de înțeles, sugerează, semnalează și dă de gîndit, sau dă de simțit. Însă niciodată nu pontifică.

Poezia este un filon de existență ignorat de Platon și Aristotel și toți ai lor, ale căror raluri se aud încă în prezent, în epoca științei și tehnologiei. Aceeași poveste. Știința și tehnologia pot fi umane. Însă poezia se naște din natură și ne trimite la ea; natură, ceea ce sîntem de asemenea noi înșine.

Incontestabil, poezia, în vers sau în proză, întîlnește o reîntrupare în aforism – fără cea mai mică îndoială, cea mai subtilă și poate cea mai dificilă dintre formele de expresie umană. A trăi poezia – a trăi aforismul. Două expresii care trimit la aceeași singură dimensiune. Acea dimensiune în același timp veselă și dezinvoltă, însă tectonică și profundă, de pildă.

Numai că textele pe care ni le oferă Ciprian Vălcan sînt o complexă hibridare de poezie și filosofie, de știință și cunoștință, de aforisme și intuiții, de umor și sclipiri, unele puternice, altele discrete. Nimeni cu adevărat inteligent, ce spun, nimeni cu adevărat sensibil, nu, mai bine încă, nimeni cu adevărat viu nu se lasă clasificat, nu poate fi clasificat în vreo formă.

Acesta este Ciprian Vălcan (pentru cei ce îl cunoaștem) și aceasta este opera sa, pentru cei ce nu îl cunosc dar se pot delecta cu operele sale – un amestec fin (subliniez: fin) de sensibilitate și inteligență, de multă bucurie și sănătos simț al vieții, în fine, de enormă erudiție și creativitate de nestăpînit. Și mereu, mereu, o surprinzătoare creativitate. Aceasta este ceea ce întîlnim, cu prezenta ocazie, în Kafka și crocodilul.

Un autor imposibil de clasificat – lucru care este, probabil, cel mai mare elogiu ce poate fi adus cuiva din domeniul literelor, științei, filosofiei sau gîndirii – nimeni, cu adevărat, nu gîndește compartimentat, în manieră segmentată, cu arii și perimetre. Gîndim și trăim – cînd o facem autentic – fără regiuni, fără istorie sau geografie, de exemplu. Par fade, azi, retrospectiv, distincțiile conform lui Weber între a explica și a înțelege, și mai general, distincțiile adaptabile și capricioase cu justificările care se doresc. Știința voioasă, exclama Nietzsche. Știință voioasă putem spune de asemenea despre Vălcan. Voioasă, înainte de toate, în marcat contrast cu acele științe și filosofii serioase, stricte și aride. Putem spune în mod direct: dacă un text – scris sau oral – nu îți generează bucurie și uneori ilaritate, este cît se poate de sigur că te minte.

Aceasta este ceea ce produc textele care compun cartea de față, și care sînt obișnuite în opera lui Ciprian Vălcan: este inevitabil, din cînd în cînd, să nu te surprinzi pe tine însuți cu un exploziv hohot de rîs, produs al sclipirii sau al genialității; sau poate lăsăm să se exprime un surîs de bucurie și satisfacție deoarece un pasaj ne-a ajuns la ficat sau la rinichi; sau de asemenea, să emitem vreo interjecție sau chiar un strigăt cu vreo strălucire de genialitate și inteligență într-un fragment sau altul din Vălcan. La final, ne rămîne numai o nemărginită recunoștință: recunoștință față de Ciprian, față de opera sa, față de traducător, față de ideea însăși care ne-a răsplătit cu o mulțime nedefinită de „lucruri”.  Kafka și Kusturica și Buda, crocodilii, urechea și muștele, cimpanzeul, vrăjitoarele și satele boliviene, pe scurt, Platon, fiare, vin, bărcuțe de hîrtie...

La final rămînem cu senzația de a ne întoarce: să ne întoarcem la pasajul acesta sau acela, la un text sau altul, la acest aforism sau vers, la Ciprian însuși. Și ne surprinde finitudinea, aceea căreia îi cerem mai mult. Nu Nietzsche susținea că voința de a trăi, exprimată în copil, se condensează în două cuvinte: „mai mult”?

Îi cerem lui Ciprian mai multe texte, sau traducătorului mai multă generozitate pentru a avea acces la opera sa, sau vieții oportunitatea de a ne întîlni cu alte lucrări de-ale autorului român, sau orice altă variantă care i se pare potrivită. Eternitatea, aparent, rezidă în acel moment în care știm – vrem – mai mult.

Rafinamentul spiritului constă în a vedea invizibilul, iar invizibilul nu se regăsește în văi, ci în colțuri și pliuri, în interstiții, tocmai în detalii. Cealaltă latură este informație, simplă și clară. Însă a reuși să lași să fie începuturi, policromii, temperări și intensificări – vorbind din punct de vedere muzical – este numai opera spiritelor celor mai sensibile. Să vezi invizibilul sau să lași să vorbească tăcerile sau aspectele cele mai inopinate, caracteristicile neauzite, acelea care se sustrag evidentului, în general nerafinat și ignorant. Ciprian este un autor de rafinamente, detalii, evenimente rare. Opera sa și gîndirea sa se situează pe aceeași lungime de undă cu opera lui S. Zweig. Oricum, nu doar datorită imensei afecțiuni pe care o am personal pentru Ciprian (puțin mă interesează obiectivitatea), a admirației față de lucrările sale și de această carte, de dragul studiilor și gradelor obținute (care sînt contingente, poate oportune), însă subtilitatea lui Vălcan o întrece debordant pe cea a lui Zweig, care oricum este în sine colosală și profundă. Aceasta este, doresc să o spun, însemnătatea operei lui Ciprian Vălcan.

În sfera hispanofonă eram mai degrabă restrînși – încă sîntem; nu încape îndoială: pentru a avea acces la opera autorului, profesorului, filosofului, cercetătorului, poetului român (poate că Gilda, soția sa, poetă cunoscută și tradusă, ar surîde cu încuviințare) care este Ciprian Vălcan, de asemenea aici, trebuie spus, este necesară o exprimare a recunoștinței față de traducător, Miguel Ángel Gómez Mendoza.

Cînd un autor este tradus în mai mult de 15 limbi, cînd opera sa, necontenită, apare din nou și din nou, este deoarece ne aflăm înaintea unuia extraordinar. Și cu toate acestea, trebuie văzut: cu ilustra sa înfățișare și gestică slavă, însă cu un fantastic spirit latin, a fi cu [n. t. – Ciprian], [n. t. – a fi] în fața lui Ciprian este ca și cum te-ai găsi înaintea unei complicate combinații de un profund gînditor unit cu un copil inocent și jucăuș. Inteligența i se citește pe față, însă rîsul, inflexiunile, expresiile și excentricitățile sînt copilărești și spontane. Și totuși, copil sau adult, simțim – este un sentiment, nu o judecată reflexivă – că sîntem în prezența unui extraordinar gînditor, [n. t. – a unui extraordinar] al vieții.

Există un cuvînt în franceză, frumos, unic, care exprimă bine această combinație: bonomie, care nu poate fi tradus printr-un singur termen în spaniolă. 

În realitate, opera unui autor nu se poate – subliniez: nu se poate – separa în vreun fel de viața sa. Să-l citești pe Vălcan înseamnă să-i cunoști sufletul, însă de asemenea și istoria sa, precum și speranțele. Surprinzător, un lucru și celălalt formează o unitate organică: viața lui Vălcan și opera sa. Aici, în forma lui Kafka și crocodilul, ce, precum va observa un cititor atent, este doar titlul unuia dintre numeroasele texte care alcătuiesc acest volum. (Un procedeu obișnuit între autori, de altfel.) Și ni se întîmplă că fiecare dintre ele, sau la final volumul, ne invită să ne întoarcem, din nou și din nou, la o relectură.

Numai marii autori, numai textele excelente au această virtute. Doar textele lui Ciprian o fac cînd nici bine nu le-am terminat de savurat.

Trebuie văzut cît de bun este limbajul, utilizarea situațiilor, adjectivele bine folosite sau expresiile și flexiunile, cunoștințele și informațiile întotdeauna sugestive, sau de asemenea aspectele hilare care asaltează, literalmente, privirea și spiritul. Este o veritabilă plăcere să-l citești pe Vălcan și să te lași purtat de ritmul fiecăruia dintre texte. Precum într-un rîu, trecem dintr-o dată de la vîltoarea întîi la vîltoarea a patra, sau de la vîltoarea a cincea la a doua, și tot așa succesiv. A fost Obscurul din Efes [n. t. – Heraclit] cel care ne-a permis să învățăm că rîurile sînt viața însăși, și că textele sînt invitații la a ne cufunda în curenți pe care nu îi controlăm, dar de care trebuie să ne bucurăm. Așa, predîndu-ne acestora.

Kafka și crocodilul oferă un mozaic de lecturi atente, fie ca în cotidiane și periodice, sau ca în opera celor mai distinși reprezentanți ai inteligenței umane, în cele nespuse încă, în care se manifestă dar nu se finalizează a se întrupa, în sclipire și izbucniri. Sclipire, care este umanul însuși. În germană, Geist [n. t. – spirit] nu are deloc conotația pe care în limbile romanice o aseamănă spiritului sau chiar sufletului. Dimpotrivă, Geist, sau ca adverb sau adjectiv, ceea ce este geistig [n. t. – mental, spiritual, psihic] se referă la ceea ce este cel mai important în experiența vieții: la sclipire, la istețime, la umor, la ironie și la dezinvoltură. Să o spunem într-o singură expresie: sănătosul simț de a ști să trăiești (la joie de vivre) [n. t. – bucuria de a trăi].

Această bucurie de a trăi este ceea ce se desprinde din lectura operei lui Ciprian Vălcan. Bucurie, în primul rînd, însă trăind cu luciditate și sensibilitate la detalii, la integralitate, la rafinamente și subtilități. Căci în cele din urmă pe acestea se bazează viețile noastre.

Un mozaic este orice mai puțin acele fade naturi moarte pe care ni le oferă, cu mai multă frecvență decît am dori, literatura, filosofia și știința comune. Subliniez: comune. Mozaicurile constituie invitații vizuale la a examina pliurile, insinuările, ceea ce a fost – nu în întregime – spus. Kafka și crocodilul este un fantastic mozaic al unui continent pe care unii îl cunoaștem, alții îl intuim, dar pe care toți am dori să îl descoperim și să îl savurăm: opera filosofului român Ciprian Vălcan. Un om care tratează filosofia ca și viața însăși: fără gesticulări exagerate, fără disconfort, cu încîntare, chiar cu ironie. Ironie? Nu a fost exact aceasta, în cele din urmă, ceea ce a tratat gîndirea lui Socrate? Ironia este un trop care depășeste considerabil logica, și se ivește, astfel, jucăușă și liberă – iată: liberă – în mijlocul formalismelor de toate felurile. 

Opera lui Ciprian este aceea a unui spirit liber, și care ne invită la libertatea însăși. Astfel: fără limite, fără condiții, deschisă, spontan. Însă cu un gust, boltă palatină și sensibilitate foarte rafinate. Acceptăm, așadar, invitația.

Traducere din limba spaniolă:
Ana-Maria Clep

^[1] Ciprian Vălcan, Kafka y el cocodrilo, Casa de Asterion Ediciones, Santa Rosa de Cabal, 2024, 207 pagini.