LECTURI PARALELE
Andrei Mocuţa
poet, prozator, traducător
Fascinația depărtărilor
N‑am văzut încă Orientul, dar poveștile doamnei Grete Tartler mi‑au deschis apetitul, avântul și curiozitatea. Tot ceea ce notează și povestește dânsa în carnetul de însemnări se conturează după o anumită strategie, simplă şi pragmatică. E conştientă de importanţa detaliilor, a amănuntelor banale şi ştie că ele fac diferenţa. Volumul Povestiri din Orient[1] este unul de amintiri proprii îmbinat cu elemente de cultură și civilizație din lumea mediteraneeană și Levant, dar și din Africa, Persia/ Iran, India, China. Și chiar și câteva popasuri europene. Cartea de față este de fapt o invitaţie la călătorie, izvorâtă din spiritul neastâmpărat şi bucuria unui om care vrea să‑şi împărtăşească această experienţă. Grete Tartler este mesagerul unei lumi pline de farmec. Ritmul e alert, ma non troppo. Şi dincolo de asta, este şi o meditaţie amară a românului tânjind după civilizaţia firească pentru care a pledat o viaţă întreagă.
Avantajul jurnalului de călătorie e că poate fi deschis la orice pagină, e o carte de nisip și reține nu doar itinerarul unui autor/ călător încercat, locurile, oamenii în general, ci fragmente de timp (timpul trăirii) și imagini decupate din viață care ne arată cât de mult vibrează cu acel paysage d’âme, originar. Oriunde s‑ar afla (în Cairo, Bagdad, Doha, Mumbai, Istanbul, Sivas, Izmir, Rodos, Atena, Creta, Ierusalim, Sicilia etc.), Grete Tartler e lipsită de complexe și se adaptează la situații, ba chiar ia o distanță față de ceilalți, notând sec și ironic întâlnirile cu oamenii și cu destinele lor, penetrând adesea straturile ce o despart de lume și de înțelesurile ei. E pătrunzătoare, curioasă, iscoditoare:
„Am locuit într‑o vilă pe plajă, fără telefon sau alte legături cu lumea; îmi era foarte dor de casă. M‑am plimbat pe ţărm precum Macedon şi Ptolemeu (ba chiar şi Napoleon), iar prima oară când am intrat în Mediterana, mi‑am pus dorinţa să mă întorc la ea cu toată familia. Ceea ce s‑a împlinit, căci după anul 2000 am lucrat câţiva ani în Grecia şi am ajuns deseori la Mediterana. Acum auzeam doar pescăruşii şi mă bucuram de palele răcoroase de vânt, ca nişte pufnituri de copil. Dar, stând între valurile albastru‑cristaline, nu poţi să nu te gândeşti cum s‑or fi scăldat acolo popoarele şi fiinţele misterioase, lestrigonii, lotofagii, Circe... Scriitorul egiptean Taha Ḥussein, care numeşte Grecia „Levantul înţelepciunii”, a adus o dimensiune puternică Mediteranei, prin Rugăciunea pe Acropole. În opera sa e o perpetuă întâlnire între culturi. Mediteraneitatea îmbină raţionalitatea şi bucuria de viaţă; face parte din identitatea europeană, dar şi din cea iudaică, arabă... ştiut fiind că afinităţile presupun nu doar armonie, ci şi confruntări.” (pp. 61‑62)
Notele de călătorie sunt scrise cu fler de prozator temeinic, căruia nu‑i scapă aproape nimic: nici relaţia dialectică dintre imagini şi sentimente, nici analiza faptelor şi a mentalităţilor, nici introspecţia vieţii de zi cu zi. Aflăm, astfel, că vechea denumire a orașului Bagdad a fost, cu o amară ironie a sorții, „Orașul Păcii”. Sau și mai șocant: Beirut a fost singurul oraș arab care a oferit sprijin pentru organizarea evenimentelor Pride LGBT. Autoarea nu‑şi poate reprima plăcerea de a povesti cele mai neînsemnate detalii ale vieţii tumultuoase a mai multor capitale fierbinţi, căutate adesea și de turiştii occidentali. Și de fiecare dată când îi surprinde pe oameni sau îi studiază, obţine efecte de un pitoresc incontestabil:
„La Cairo mă aşteptau mai multe „straturi” ale civilizaţiei; pe lângă rămăşiţele faraonice, descopeream „stratul” islamic şi pe cel al culturii populare moderne, ultimul fiind cel mai uşor de perceput – prin mâncarea tradiţională, târguri pline de culoare, pieţe cu legume şi fructe pe care nu le cunoşteam, filme în aer liber. Deja de la primii paşi, ieşind din hotel, am trecut pe străzile inundate de mireasma yasmin‑ului înflorit (un alt fel de iasomie, mai măruntă şi semănând oarecum cu bobocii de tuberoze, cu un parfum nemaipomenit de puternic), pe lângă un magazin unde se vindeau ghete făcute anume pentru deşert. În nisip sunt scorpioni, nu se poate umbla cu orice încălţări. Dar eu aveam bascheţi înalţi şi, oricum, nu aveam de gând să merg pe jos prin nisipuri, în afară de drumul până la Sfinx şi piramide.
Fete frumoase, în rochii lungi colorate, vânzători de dulciuri şi fructe trecând cu căruţe şi răcnind răguşit; „zumzetul de Cairo”, un fond gălăgios permanent; figuri prietenoase, vorbe adunate parcă din antologii de poezie. Aici şi când „acostează” o fată (ceea ce se întâmplă rar şi politicos), flăcăii spun „eşti minunată ca soarele”. În ultimii ani însă, mi‑au spus prietenii, au început să apară şi aici salafiţii (cuvântul vine de la „cei de altădată” din arabă, referindu‑se la doritorii de a readuce epoca de aur a islamului), iar unele femei poartă din nou văl, deşi ţara fusese în ultimele două secole destul de modernă, cvasieuropeană; pentru că, între timp, unii egipteni s‑au dus să lucreze în Arabia Saudită, de unde s‑au întors cu alte obiceiuri.” (pp. 27‑28)
Viziunea asupra Orientului e realistă şi nuanţată şi se bazează pe mintea limpede şi pe dorinţa de a cunoaşte şi de a împărtăşi şi altora povestea. Cartea se citeşte pe nerăsuflate datorită stilului captivant, iar personajul central care o animă este un Candide dublat de un fin analist, dar și de un traducător temeinic al poeților persani, nu puțini la număr: Mahmud Varrogh, Rudaki, Hanzala Baghdisi, Mohammad ibn Vasif, Bassam Kurd, Mohammad ibn Mokhallad, Firuz Masreghi, Abu Salik Gorgani, Abu Shokur Balkhi, Abu‑l Abbas Rabingiani, Abu‑l Hasan Aghagi și alții.
Ceea ce îi dă savoare acestui volum este amestecul de luciditate și visare, de nostalgie şi umor, de fantezie şi realism, de poezie şi proză. Hoinăreala, refuzul tonului moralizator, lipsa prejudecăților, riscul aventurii în sine, dorinţa de a cunoaşte Orientul la el acasă, indiferenţa pentru ziua ce va urma, permanentul contact cu oamenii atât de diferiţi, toate acestea constituie un spirit al jurnalului şi al căutării neobosite, a înţelegerii aproapelui. Miza călătoriei sale e spectacolul lumii colorate de uriaşa revărsare umană. Ochiul e atras mai mult de marmura vie decât de cea antică. Forfota umană, cu multiplele ei faţete, exercită asupra acestui ochi o atracţie irezistibilă. Ea îl transformă pe privitorul uimit în voyeur‑ul incurabil al noilor mitologii ce aparţin mai mult deşertăciunilor civilizaţiei alienate decât artei eterne:
„Departamentul de filologie pentru fete e o incintă de culoarea nisipului, înconjurată de curtea cu aer mai degrabă hispano‑arab, copleşită de razele soarelui atât de puternic, încât studentele trebuie să folosească un shuttle pentru traversarea întinderii. Graţioase ca în poezia preislamică, mi‑au amintit de clişeele poeziei arabe: cu „ochi săgeţi” şi gene ca penele săgeţii, date cu kuhl. Dar ceea ce poeţii preislamici nu şi‑ar fi imaginat niciodată e că aceste misterioase cu văl vor purta la gât, ca pe o preţioasă bijuterie, stickuri pentru laptopurile de ultim răcnet, lucrând pe lângă havuzurile interioare ale grădinii sau luându‑şi notiţe în amfiteatre, direct pe computer. În locul lăutelor ţin pe genunchi laptopuri cu design perfect, iar la gât, în loc de coliere şi amulete, stickuri în nuanţele perlelor negre care făceau cândva gloria Qatarului. Iată cum pescuirea perlelor a redevenit simbolul cărturăresc al căutării înţelepciunii, aşa cum începe un poem de al‑Ma‘arrī, citat şi în O mie şi una de nopţi: Numai cu preţul trudei se dobândeşte fală/ veghează cel ce face cu gloria‑nvoială/ se‑afundă‑n mare cine dă perle la iveală.” (pp. 111‑112)
Dacă într‑o zi voi avea şansa să vizitez Orientul, cu siguranță voi lua cu mine, în buzunar, „ghidul” doamnei Tartler.
[1] Grete Tartler, Povestiri din Orient, Editura Polirom, colecția „Hexagon”, 2024, 304 p.