LECTURI PARALELE

Lucia Cuciureanu
referinte autor

Monade și nimic mai mult

Am scris în urmă cu ani buni despre Cambei în China, volum apărut în anul 2000. Nu era o carte de poezie, Lucian Vasiliu fiind cunoscut mai ales ca un poet cu vechi state de plată în literatura română. A debutat în 1981. Ne‑am intersectat destinele literare în 2018, când am publicat amândoi la Editura Cartea Românească, el cu volumul Cod numeric personal. Am discutat apoi despre publicarea unei cărți de poezie la Editura Junimea. Din nefericire, n‑a mers.

Lucian Vasiliu a debutat cu o carte intitulată Mona‑Monada. Ultimul cuvânt, reținut mai ales din filozofia lui Leibnitz, apare și în titlul recentului său op[1]. Acesta devine astfel sugestiv pentru o poezie aerisită de reziduuri, care aspiră la auto‑limpezire, ca un vin care, prin pritocire, își asigură omogenizare și desăvârșirea buchetului. Vocea poetică e una nostalgică cu privire la România Mare, care include, în primul rând, spațiul moldav cu teritoriile tăiate în două „de șenilele tancului estic”, de la Bălți, Chișinău și Cernăuți, până la Balcicul furat:

„iarăși mă visez bunic
cu tot neamul meu psaltic
colo‑n golf divin, Balcic

unde marea este șic
și‑albatroșii n‑au ișlic!” (p. 9)

Cum poezia comprimă ușor spațiul și timpul, de la Casa scriitorilor din Neptun emoția ajunge până la Odesa:

„Parcă aș fi, printre dronele‑dropii
în portul antic Odesa ‑
Unde cânt, îndurerat, chiraleisa” (p. 13)

Formula liturgică din ultimul vers amintește de Nică (al lui Ștefan al Petrii) care, împreună cu băieții din Humulești, o cânta de Crăciun și de Bobotează. Iar prezența în versuri a Odesei, a Siberiei și a Transnistriei, a dronelor și a flotei de avioane NATO, care „înota pacifist, deasupra noastră”, vădesc trăirea la cea mai înaltă tensiune a rănilor istoriei din secolul trecut și din prezent. Poetul se revendică, cu precădere, din Moldova literelor, dar nu numai. În Fragmonadele sale apar poeții Văcărești și Conachi, adevărații precursori ai literaturii românești moderne, Eminescu cu dascălul său Aron Pumnul, poetul militar Alexe Mateevici, Creangă cu „Tinca lui Vartic” (armeanca care i‑a fost alături până la moarte, după ce l‑a părăsit soția pentru un călugăr), „Holbanius cel Bun” (în care i‑am ghicit deopotrivă pe scriitorul Anton Holban, a cărui natură hipersensibilă este binecunoscută și pe criticul actual Ioan Holban). Într‑un loc, poetul se consideră „nepotul junimistului Ioan Slavici”. În altul, intitulat „Continuitate”, se înscrie în Republica poeziei românești, alături de frații Văcărești și Conachi, Dosoftei, Alecsandri și Eminescu, Blaga și Bacovia până la Cezar Ivănescu (din tablou lipsește Arghezi!). În „exercițiile” sale de admirație intră și Emil Cioran, Emil Brumaru, Emil Hurezeanu, Petru Creția, Virgil Mazilescu, Nichita Stănescu, Aurel Dumitrașcu, Marian Drăghici.

Lucian Vasiliu este în poeziile acestea un colecționar de rime rare, căutate, imprevizibile, pe care tot el le propune. De pildă, în poezia Bretonul lui André Breton, numele poetului francez rimează cu non/ canon/ Samson/ Patagon/ Hexagon/ amfitrion/ Neron/ axion/ afon/ Tutankhamon. O serie aproape nesfârșită care‑i dovedește talentul, inventivitatea și știința de carte.

Textele poetice ilustrează diverse autoportrete ale poetului. Realizate în notă gravă:

„Sub zăpadă
o altă filigranată
ni se arată
precum manuscrisele
în grotele
de la Marea Moartă” (p. 79)

ori autoironică (ușor arogantă, din nou):

„Sunt pipa lui Dali,
uitată
pe o masă junimistă
în subsol
la Bolta Rece” (p. 81)

În Lucianogramă spre final atitudinea poetică poate fi interpretată, cu umor, ca oscilantă. Metafora „lovitură de gong” e cu rază de acțiune variabilă. Rămâne de văzut care va fi ecoul poeziei sale în timp(uri):

„Moartea mea
va fi
un fel de
lovitură de gong

în îndepărtatul
capăt,
Drum al Mătăsii,
Hong Kong!” (p. 82)

^[1] Lucian Vasiliu, Fragmonade – Poeme inedite 2018‑2023, Cuvânt însoțitor de Ana Blandiana, Editura Școala Ardeleană, Cluj‑Napoca, 2024.