LECTRURI PARALELE

Lucia Cuciureanu
referinte autor

Cazul scriitorului deosebit de ceilalți^[1]

Citesc lunar „Dilema” da capo al fine, așa că sunt familiarizată cu numele celui care ține de aproape douăzeci de ani rubrica Libertatea de impresie. Este vorba de Andrei Manolescu, redactor‑șef adjunct la această revistă. A absolvit Facultatea de Geologie și Geofizică a Universității București. A lucrat în domeniu doi ani, apoi a fost jurnalist la posturile de radio Europa liberă și BBC. Pe vremuri îl citeam și în 22 și în Evenimentul Zilei. Când i‑am descoperit cartea în librărie, la Cărturești, am luat‑o și am citit‑o pe nerăsuflate.

Voi începe atipic, precizând de îndată la ce concluzie am ajuns. Romanul este despre scriitorul exemplar prin viață și prin operă. Scriitorul valoros care dăinuie peste timp, „tot așa cum printre albine există o regină cu totul deosebită de celelalte” (p. 184). Asemeni lui Shakespeare care „n‑a dispărut nici după 400 de ani de la moarte. Ba spiritul lui dăinuie încă proaspăt prin mintea multor oameni vii. În zilele noastre (...) sunt chiar mai mulți cei care au aflat de existența lui decât erau cei care îl știau pe când trăia” (p. 180).

La o primă lectură, cartea pare a fi un roman polițist, dar cu o altă miză, mai înaltă, cum am arătat în paragraful precedent. Nu investighează o crimă și nu caută vinovatul și complicii lui. Se cercetează dispariția unui scriitor pe nume Alexandru Țestosu, autor de studii despre civilizația antică, traducător (a tradus piesele lui Aristofan), poet și autor de romane polițiste. Traducătorul lui în engleză, David Newcombe, stabilit în România prin căsătorie și Iorgu, un polițist pensionar, modelul comisarului Iordache din romanele celui dispărut, încearcă să elucideze împreună cazul. Metoda lor de investigare este „pasiența lui Napoleon” pe insula Sfânta Elena. Mereu au impresia că pasiența se închide, dar mai apare câte o portiță, o cale deschisă care poate fi urmată. De aceea continuă cu speranța că o pot rezolva în cele din urmă. Fiecare dintre celelalte personaje (scriitorii Honcescu, Gheorghiu, Paul Scoruș și pretinsa scriitoare Cristina Tomescu, rudele din Canada și Ploiești, George Boteanu, familiile Georgescu și Dascălu) vin cu informații și zvonuri care deschid noi piste de cercetare, dar care trebuie verificate.

Din mai multe perspective se compune portretul scriitorului dispărut. Pe numele său adevărat, Ion Popescu. Pe lângă literatură, a studiat și medicina. Pentru că a dus o viață de luptă împotriva comunismului, a făcut pușcărie politică, a lucrat și la Canal. În închisoare s‑a comportat ireproșabil, n‑a turnat, n‑a fost laș, a fost demn. Tot acolo a fost atras de perfecțiunea matematică a unui roman de Agatha Christie pe care l‑a găsit ascuns în saltea. Așa a ajuns, mai târziu, să scrie el însuși romane polițiste. (Este aici un elogiu pro domo al romanului polițist cu miză care nu trebuie subestimat). În pușcărie a pus la cale farse, umorul său fiind o armă împotriva suferințelor și a represiunii. A fost eliberat după mai bine de 10 ani, în 1964, la 58 de ani. După eliberare, Alexandru Țestosu nu concepea să colaboreze cu nicio instituție a statului comunist. Lua bani pe articole de la diverse publicații și dădea meditații la română. După Revoluție, ținea conferințe și cursuri la diferite universități și trăia și din chirii, pentru că recuperase o casă naționalizată. N‑a vrut să intre în PNȚ pentru că descoperise că în jurul președintelui partidului s‑au adunat mulți turnători pe care îi știa din închisoare.

Personajele din roman sunt bine conturate. Mircea Dascălu, samsarul de mașini, este prezentat în antiteză cu Țestosu. Au trăit în vremuri complicate, dar în moduri diferite, având caractere deosebite. Caracterul fiind „consecvența pe care o ai cu tine însuți”. Un personaj „sulfuros” este editorul Shulmanian/Shulmanov, un nume dădea bine în comunism, apoi și‑a reluat numele armenesc. A făcut afaceri necurate cu tirajele, i‑a tras pe sfoară pe scriitori, prin ocolirea drepturilor de autor, lucra cu traducători nepregătiți, a colaborat cu Securitatea și era mason, masoneria devenind cu timpul „un fel de rețea secretă a unor oameni care o foloseau ca să‑și dezvolte afacerile personale, nimic mai mult” (p. 113). Sunt memorabile și personajele episodice: Honcescu, scriitorul eșuat în jocul la păcănele, Cristina Tomescu, „cam nebună și cam mitomană”, ce se pretinde a fi scriitoare și care răspândește zvonuri false, Gheorghiu, tipul scriitorului bețiv, agasant când se îmbată și care scrie romane polițiste, semnate cu pseudonim sau Paul Scoruș, care a scris cărți unde alimenta tot felul de teorii ale conspirației sau Goguloiu, un fel de copil al străzii, un cerșetor cu aspect fioros. Din arborele genealogic al familiei scriitorului dispărut se rețin doamna Mariana Vasilescu de la Ploiești, o luptătoare pentru reinstaurarea monarhiei imediat după Revoluție și „scroafa de la Târgoviște”, o boieroaică aprigă care a atras atenția domnitorului A. I. Cuza și a cărei poveste de pomină, intrată în legendă, e prezentată la p. 151.

Romanul evidențiază aspecte din lumea cărților și a scriitorilor. Pe vremuri aceștia erau mai bine văzuți, aveau prestigiu. Acum instituțiile oficiale sunt dezinteresate de soarta lor, lumea nu‑i mai citește, pentru că se informează de pe internet. Au ajuns vloggerii să câștige mai bine. Profesorii de română sunt străini de literatura contemporană și de aceea, elevii lor își închipuie că toți scriitorii pe care îi studiază la clasă sunt morți. Traducătorii au și ei frământări. Trăiesc uneori un sentiment de incorectitudine în legătură cu posibilitatea de a schimba atmosfera și tonul cărților traduse și de a le reda stilul.

Prin intermediul străinului (David Newcombe), stabilit la noi, se fac referiri la realitățile din țară și la politică. Cu ocazia călătoriei cu trenul la Ploiești, traducătorul observă lipsa de ordine a românilor, în tren simte un ușor „damf de țuică”, din mers vede fabrici dezafectate și ruginite, „cenușiul și cărămiziul suburbiilor”, gările arată neîngrijite. În case caloriferele funcționează la maximum, deși afară e cald. Din punct de vedere politic, la noi nu există partide de dreapta și de stânga. Lupta se dă între democrație și autoritarism. După opinia lui, stânga se caracterizează prin toleranță, iar de dreapta ar fi economia în strânsă legătură cu specificul fiecărei țări: „e bine să‑ți cumperi pantofi făcuți în Italia, mașină făcută în Germania, brânzeturi și vinuri făcute în Franța și niciodată altfel” (p. 36)

Intriga cărții e complicată, mizând pe suspans și pe alertețe, care vin în orizontul de așteptare al cititorului grăbit de astăzi. Celălalt cititor, mai puțin inocent, caută și găsește în carte inserturi livrești, corespondențe cu o povestire a lui Friedrich Dürrenmatt sau cu romanul Crimă și pedeapsă. Detectivul Iorgu seamănă cu actorul Armin Mueller‑Stahl care a jucat în filmul de mister The Game. Apropo de cinema, cred că acțiunea cărții are structură cinematografică și s‑ar preta la o ecranizare de succes. El face mărturisiri despre activitatea sa de milițian în comunism: cum se foloseau bătăile și alte metode inumane pentru a obține de la suspecți adevăruri și recunoașterea faptelor reprobabile, metode care îl fac pe traducător să exclame „Oh, Jesus Crist!”; cum s‑au inversat rolurile la Revoluție când un hoț l‑a controlat pe milițian.

Fals policier, romanul are un deznodământ neașteptat. „Pasiența” va fi rezolvată printr‑o „lovitură de teatru” de însuși scriitorul dispărut; apariția manuscrisului noului roman, scris recent și semnat de Alexandru Țestosu și a unei scrisori atașate. În epistolă explică ce a făcut în ultimii 20 de ani. S‑a folosit de Internet ca „de o bibliotecă universală” și a aflat lucruri la care, altfel, n‑ar fi avut acces. A ajuns să considere că, în domeniul cercetării, a muncit degeaba, lucrările lui n‑au fost atât de originale, alții, înaintea lui, descoperiseră și scriseseră aceleași lucruri. De aceea, a ales ficțiunea ca pe o „opțiune salvatoare”. Precizează, în final, la fel de generos ca pe vremuri, că procentele de câștig le donează aceleiași organizații pentru salvarea copiilor. Dovezile sunt incontestabile: foile sunt dactilografiate la aceeași mașină de scris Remington, la care au fost scrise și ultimele pagini de demult și stilul e același. Acest plonjon în ireal/ fantastic este cât se poate de sugestiv. Mă duce cu gândul la Borges, care pretindea că orice carte e o rescriere a alteia dinainte. Așadar, un om viu, de 113 ani, a putut să scrie o carte. Romanul se intitulează Cazul scriitorului dispărut și are și un subtitlu: „cum nu a reușit comisarul Iordache să‑l rezolve”. În a doua concluzie, nu‑i adevărat că viața bate literatura. Lucrurile stau (cel mai adesea) exact pe dos.

^[1] Andrei Manolescu, Cazul scriitorului dispărut, Editura Humanitas, București, 2022