LECTURI PARALELE
Alexandru Moraru
eseist, prozator, dramaturg
Rătăcind în sinele abrupt[1]
Se afirmă, îndeobște, că numai cei ce au suferit îndoit au dreptul să‑i judece pe ceilalți. Asta, însă, nu înseamnă că, pentru a‑i aprecia pe unii, musai să treci neapărat prin caznele vieții. Dar, totuși, chinurile îndurate reprezintă un atu, o legitimare în plus față de traiectul existențial al multor semeni ce n‑au cunoscut în mod real și serios asperitățile traiului. Ba, din contră, aripa norocului i‑a protejat vizibil, înlesnindu‑le ascensiuni și facilități altminteri cu neputință de atins.
Nu același lucru se poate spune despre cei nu s‑au bucurat de favorurile zeiței Fortuna. N‑au supt la sânul ei. Nu s‑au culcușit în puful ei, culegând nectarul îndestulării alocat cu ghiotura. Chiar a fericirii translatând ființa în cercul superior al existenței privilegiate și conferindu‑i senzația plenipotenței în tranșe recurente. Ei bine, tocmai acești văduviți de reazem exterior și‑au luat soarta în propriile mâini și, cu eforturi sisifice, au purces la croirea altui destin. Cel al zbuciumului personal sublimat în arhitectura textului literar, pe care numai autorul îl resimte la maxima sa intensitate, fiindcă se adapă din el. De acolo își trage seva, elanul ziditor – tot fluxul ingredientelor indispensabile unei construcții epice solide și interesante.
Așa cum în muzică întâlnim variațiuni pe aceeași temă (ritm, tonalitate, măsură etc.), la fel găsim și în literatură congruențe asemănătoare. O pricină „congenitală” detonantă, din care, aidoma unui evantai, înfloresc diferite interpretări ale, în definitiv, aceleași compoziții‑prototip. Cu alte cuvinte, descoperim o echivalență de fond ce derivă din substanța inițială supusă apoi transfigurării artistice. O matrice ca geneză a actului creator, unde aglutinează puzderii de imagini eterogene și, totuși, unitare.
Ce rezultă de aici? Faptul că scriitorii de valoare n‑au vitrina burdușită cu motive inspiratoare. Nu înmagazinează teme la hurtă, ca grăunțele în sac, și nici nu‑și potopesc mintea cu chestiuni și problematici periferice în competiția beletristică. Ei au, de regulă, două‑trei subiecte cruciale, de obârșie înnăscută, pe care apoi le exploatează/valorifică, din unghiuri și perspective diferite, o viață întreagă. Aici regăsim tăria lor conceptuală dată de magnitudinea zguduirii bazale, dar și de efectele coagulante ale experienței originare. Cu cât mai vastă și cuprinzătoare, cu atât mai nimerită întru rodnicia proiecției literare, căci traumele sunt cele care transpun sufletul/conștiința în plan superior.
Realitatea este că orice autor are adevărul său, de la care purcede și la care se raportează mereu ca la sanctuarul eului stimulat deopotrivă de febra plăsmuirii și ispita necunoscutului. De a reda „altfel” concretul, palpabilul, în paralel cu zbenguiala ficțională ce completează cromatica luxuriantă a demersului creator. De aici decurge o altă fațetă a lucrurilor oglindind (re)configurări vizionar‑frapante prin semnificații multiple extrase din filon introspectiv și provocarea „complice” a fertilității imaginative.
De la un asemenea adevăr pleacă și scriitoarea Nina Ceranu în cuprinsul noii sale cărți apărută la Editura Eubeea, Timișoara (2023) și intitulată CINE CUMPĂRĂ UN MANUSCRIS? Ea pornește de la adoptarea fenomenului psihic al disocierii personalității ca factor motor al demersului narativ și mobil al raportării individului la fapte și trăiri neconvenționale. Căci dedublarea personalității nu este altceva decât o manifestare a separării unității ființei prin ivirea a două euri opozabile ce evoluează succesiv ori concomitent și determinând un comportament bivalent. Ambele euri coexistă, unul fiind normal și conștient, iar altul patologic și axat pe o motivație inconștientă.
Aflat sub dominanta acestui sindrom morbid eroul volumului – Ovidiu Armeanu – coabitează în două lumi paralele. Una realist‑obiectivă, cu racord la tangibil, și alta imaginară, cu rădăcinile într‑un trecut fabulos – recte Roma antică. De unde și către care se „teleportează” în timp, împrumutând identitatea poetului Ovidiu (Publius Ovidius Naso), bard latin exilat de împăratul Octavian August la Pontul Euxin (Tomis). Încât, trambalarea protagonistului între ambele universuri procură materia primă a desfășurării epice pe diferite paliere temporale și geografice. În aria lor se derulează, în ritm și nuanțe multiple, efervescența traiului mundan ilustrat de participanți aparținând unor categorii sociale diverse: intelectuali, muncitori, femei casnice, militari etc. Aidoma unui furnicar imens, aceștia, voit sau nu, interacționează ghidați de scopuri și interese eterogene. Revendicativi peste măsură uneori, umili și devitalizați alteori, ei pigmentează cu omniprezența lor paginile romanului, lărgindu‑i aria absorbantă.
În CINE CUMPĂRĂ UN MANUSCRIS?, Nina Ceranu dă proba unei temerități surprinzătoare, chiar riscante. Abordând un astfel de subiect – al scindării individualității – disecat, de‑a lungul vremii, de numeroși maeștri ai literaturii mondiale, ea intră, volens nolens, într‑o competiție a valorii ce exclude ab initio abordarea simplistă a unei teme de asemenea anvergură și complexitate. În ce măsură convinge sau nu, prin „atacarea” pieptișă a chestiunii în cauză – asta numai cititorul va decide. Dar, în fond, totul depinde de ce și‑a propus autoarea. Dacă și‑a stabilit ca țintă doar survolarea „epidermică” a dualității ființei, stratul primar, atunci a reușit. Dacă, însă, a plănuit „forarea” în miez, iar rezultatul nu‑i pe măsura așteptărilor, e altceva. Fenomenul dedublării este atât de vast, de sinuos și de complicat, încât, pentru a‑l releva măcar parțial, sunt necesare aptitudini introspective de prim rang. O inserție în psihologic de mare finețe și amplă profunzime, întrucât aici, pe acest tărâm, se mai află ultimele pete albe vizând tainele firii umane, iar plonjonul îndrăzneț în abisalitatea cerebrală oferă ocazia potrivită de sondare și „stoarcere” a ei. De decodare cu un aparat analitic de înaltă rezoluție înlesnind performanța în scotocirea „hăului lăuntric” vizat deopotrivă de neodihna curiozității și ardoarea transpunerii optime în vad literar.
Nina Ceranu este o scriitoare cu vechi state de serviciu, cu un palmares editorial consistent și o nesecată energie întru plăsmuire și trudă creatoare. Și în cartea de față etalează aceleași „arme” conceptuale cunoscute din suma lucrărilor anterioare: realism critic, oralitate savuroasă, descripții plastice cu inserții (deseori) naturaliste sau, dimpotrivă, cu accente poematice, fuleu comportamentist, o bună tehnică de coagulare/ configurare a epicului prin proiectarea eului ca bornă și liant autobiografic.
În majoritatea cărților sale, autoarea e branșată la un anumit topos geografic – recte cel dunărean, care o inspiră asigurându‑i combustia necesară zămislirilor în care ficțiunea și elementele concrete aglutinează benefic în planul superior al zidirii artistice. Dunărea apare astfel ca o entitate patronală – „duh” omniprezent și omnipotent, ce influențează și dirijează destinele oamenilor, translația anotimpurilor și, în general, succesiunea și însemnătatea evenimentelor.
Prin multitudinea de personaje pestrițe, fiecare cu traiectul și ursita sa, CINE CUMPĂRĂ UN MANUSCRIS? degajă, per ansamblu, o pâclă de tragism insidios. Prea puțină bucurie, și prea multă tristețe. Până și nunta – moment solemn, nu? – ia aspect de fapt banal cu accente parodice, ceva între hârjoană, zvâc țâfnos și încontrări gratuite. Lumea pare dezumanizată și debusolată, foșgăind de colo‑colo și lăsând impresia, dacă nu a unei sminteli colective, cel puțin a lipsei de maniere și de considerație apropo de „celălalt”. Ranchiuni, dușmănii, certuri cu toptanul și meschinării vulgare umplu retina cititorului, dându‑i senzația că a nimerit la balamuc. Invidii recurente, parvenetism și duritate, ispita chivernisirii – alte metehne ale personajelor cupide și derutante. Pe scurt, autoarea ne propune o menajerie întreagă ca ilustrare elocventă a unor tipologii mundane stranii și turbulente recognoscibile și din alte volume publicate pe parcurs. Încât, între cărți, există o unitate tematică, cel puțin la nivel „stradal” – cea a zugrăvirii păturii inferioare a societății în diversele și infinitele sale ipostaze oscilând între caraghios, sublim și derizoriu.
În spirit sintetic, datorită lungului șir de eșecuri și avataruri îndurate de eroul exponențial Ovidiu Armeanu, putem conchide că romanul CINE CUMPĂRĂ UN MANUSCRIS? este de esență minimalistă cuplat, ca „auxiliar”, cu un adaos de factură psihanalitică. Fiindcă omului, ca unei creaturi damnate, nu‑i reușește nimic. Bolnav și părăsit, cu un trecut tulbure, prezent mizerabil și viitor incert, acesta străbate hățișurile și asperitățile vieții animat de o singură dorință monomană: supraviețuirea prin mijlocirea artei. Ceea ce, cu trudă înzecită și suportând ironiile și răutățile semenilor, și izbutește până la un punct, după care urmează inevitabila prăbușire trupească și dispariția sa definitivă în neantul atotcuprinzător.
Exceptând intercalarea fenomenului de dedublare ca element forte în structura epică, există la autoare un deja‑vu derivând din precedentele volume cu tulpină relativ similară. (Vezi Viața de la zero la unu și Cele trei fețe ale orașului). Încât, proza de față, pare să încheie un ciclu, o trilogie reliefând parcursul compatrioților umili, defavorizați și risipiți care‑n‑cotro de meandrele destinului, convulsiile istoriei și de voluntarismul abuziv și cvasipermanent al diriguitorilor vremelnici. O lume aspră și bulversată, în care n‑ai dori să viețuiești, mai ales dacă ești o fire sensibilă și idealistă, aidoma personajului emblematic al cărții. Și care, în defazarea lui spațio‑temporală, îmbracă o dublă identitate, închipuindu‑se când poetul latin Ovidius Publius Naso, „decorporalizat” din Roma antică și reîntrupat la mare distanță în arealul dunărean, când Ovidiu Armeanu – om al locului, hăituit (și hăcuit) de loviturile sorții în necurmata și dramatica sa pribegie interioară și exterioară.
[1] Nina Ceranu, Cine cumpără un manuscris?, Editura Eubeea, Timișoara, 2023.