LECTURI PARALELE

Ionel Bota
eseist

„Hâța‑hâța/ muza mă ține de mână”. Urmuz și poezia lui Mihai Măniuțiu

Un excepțional omagiu adus lui Urmuz este cartea poemelor lui Mihai Măniuțiu, Urmuz. 23 noiembrie 1923 (București, Editura Tracus Arte, 2018, 88 p., cu o copertă după Jules Perahim și prezentarea semnată de Dan C. Mihăilescu, pe cealaltă copertă), volum escortând la un mod sclipitor (ca să nu mai recurg și la acest elogiu, deloc exagerat, însă) status‑ul cărții în sine, acela de eveniment editorial. În ciuda acestui început al textului nostru, doldora de elanuri (firești, totuși, și ele), aș mai puncta aici și adevărul că volumul regizorului, eseistului și universitarului clujean, atât de apreciat în agora culturii noastre, împlinește nevoia de poezie bună. Iar aici avem în adevăr poezie de calitate, scrisă în cel mai simplificat neomodernism, de apreciat, așadar, față cu ușurătatea siderantă a veleitarilor care scot carte după carte înțesând galantarele librăriilor de cartier.

Poemele cărții de acum țin de o aparatură dramatică incasantă, asta și pentru că fisurarea opacității („aici/ în leagănul idioților”), desele „ocultări” ale senzorialului și recursul constant la un condei acid‑amuzat, fac din eul auctorial unul exponențial. Ba chiar m‑aș grăbi să spun că ne aflăm, cu lectura poemelor lui Mihai Măniuțiu, în plină autoconstrucție lirică în vreme ce kratos, forța, pare să consune cu sema cenușii gloriolei de toate zilele („dimineața își înșiruie statuile fără cap/ altfel destul de vorbărețe/ statuile stau de o parte și de alta a căii ce duce spre/ latrina regală/ parcurgi aleea cumva în pripă/ nu însă în panică/ statuile urinează/ realitatea asta e departe de a fi vulgară/ e chiar/ nesperat de/ spectrală/și/ neverosimil/ de spirituală”), dar cu siguranță ajunge să evidențieze noul escapism, toposul esențial, un urmuz, carevasăzică, al gustului redeșteptat pentru reinventarea altei estetici a suprarealismului reșapat în distopie: „nu te iubesc nu te respect nu te suport/ demetru demetrescu‑buzău/ de când ne‑am cunoscut/ cât de cât/ ai vrut/ în repetate rânduri/ să mă suprimi/ (nu ți‑a mers/ dar ești tenace și/ probabil/ curând o să reușești)// eu sunt altcineva/ și acest altcineva/ anonim/ nebulos/ ar vrea să nu mai iubească/ așa cum iubești tu/ femei de pluș/ și nici piane care/ violentate/ sună fals//aș vrea/ demetru demetrescu‑buzău/ să te acuz de abuz/ de molestare/ de crime/ împotriva mea și a tuturor himerelor mele// aș vrea/ demetru demetrescu‑buzău/ să te împușc/ dar/ fricos cum ești/ te‑ai ascuns/ te‑ai pitit în mine/ te‑ai deghizat/ însă/ te înșeli/ dacă‑ți închipui că în felul ăsta/ o să scapi/ n‑o să scapi” (urmuz îl apostrofează pe demetru demetrescu‑buzău. 23 noiembrie 1923, p. 72‑73).

Eul liric, simulând mai mereu decomplexarea, persuadează teritoriul urmuz, enclava urmuz între funcțiile bibliotecii universale. Dar, într‑o lume instabilă, asemeni structurii materiale care scârțâie din încheieturi, cuvântul/ cuvintele motivează re‑declanșarea creației, genetica textuală operează cu măștile eului. Or, nu ironia sfredelitoare întreține cazuistica urmuziană a cărții lui Mihai Măniuțiu ci mai cu seamă eul (liric) exclamă apodictic încredințând tonul premonitorial monoperspectivismului („oare ce nume poartă eroarea de a te fi născut (printre cele/ născute) în regnul greșit?”), asemeni hominidului coleric amestecând printr‑un singur gest toate partiturile. Sub apăsarea tentației luciferice, scrisul/ scrierea învederează palanchinele tuturor destrămărilor ființei și o zburdălnicie senzuală denunță prezumțiosul delimitativ, intrigă și obsesii. Iar mai departe disecă până și ciudata „cromatică” a umbrei, desigur sub dominația (funestă) a unor „scopuri” himerice: „de dimineață când mă duc la latrina din curte/ până spre seară când mă întorc de la șosea/ în leagănul idioților/ Hâța‑hâța/ muza mă ține de mână/ ochii‑i sunt albi nevăzători/ și nu e strop de aer în jurul ei// hâța‑hâța// respir cu doi plasturi de vată în nări/ nu respir/ mă sufoc/ în cârligul coapselor ei nu s‑ar putea prinde/ nici cel mai străveziu/ peștișor// bine că m‑am prins eu” (stupoare. 23 noiembrie 1923, p. 55).

Cartea lui Mihai Măniuțiu surprinde ca un insolit demers curatorial în ilimitarea unei fantezii onomastice din a cărei frenezie se hrănește.