LECTURI PARALELE

Ilinca Bernea

Violeta Pintea şi focul negru^[1]

Violeta Pintea scrie o poezie violentă. Este primul cuvânt care îmi vine în minte. Pentru ea poezia e un altul, semnificativ, o fiinţă, un dublu al său cu care are o relaţie ardentă, conflictuală, zbuciumată, pătimaşă, devastatoare. Ea iubeşte poezia ca pe un om pe care îl învaţă în fiecare zi un nou algoritm de convieţuire, noi strategii de apropiere şi îndepărtare, noi moduri de a se pălmui şi mângâia. Lasă impresia unei lupte corp la corp, scrie ca şi cum ar practica o artă marţial‑amoroasă.

Metaforele subjugă simţirea şi uneori o conduc spre zone subterane ale realităţii, alteori deschid orizonturi neaşteptate, refugii în afara oricărei ordini cunoscute a lumii, care amintesc întrucâtva de „Ghidul autostopistului galactic” şi într‑un alt sens de practicile magilor. Violeta Pintea arhivează în versuri posibilităţi şi imposibilităţi, dureri şi arme cu care acestea pot fi împunse, străpunse şi consumate.

Scrisul său dezvăluie un spirit sălbatic, de nestăvilit şi de neîmblânzit, dar şi o anumită fascinaţie a durerii, o estetică a cruzimii care e totuşi mai lirică decât ceea ce s‑ar fi putut descifra şi contura din îndemnurile şi prescripţiile lui Artaud.

„mâinile acestea trebuie să fure,
măcar o dată să fure şi‑apoi să le învelesc în kashmir
şi să le duc la tăiere.
mon amour, în viaţa asta este frig.
ar fi potrivită acum o petrecere de despărţire, undeva, undeva într‑o livadă de portocali,
să vreau şi să pot
s‑arunc cu fructele‑acelea fierbinţi
pe acoperişuri de piatră.
mon amour, în viaţa asta este frig
tăcere şi livezi de kashmir... ”

Curajul de a practica un simbolism personal, de a codifica metaforic într‑o manieră specifică poeziei moderne târzii, îi dau lirismului Violetei Pintea pe de‑o parte savoarea nostalgică a unei epoci în care poezia era mai organic şi mai decisiv impregnată în formă, dar şi aura dramatică a unei specii pe cale de extincţie. Poezia contemporană recurge la forme mai ambigue şi mai echivoce, mai vagi şi mai insidioase, se bazează mai mult pe sugestii, pe inserţii narative şi pe resursele evocative ale decupajului imagistic, pe subtext, în vreme ce Violeta Pintea extrage din carnaţia textului esenţe tari. Operează cu imagini alegorice şi cu parabole.

„cândva mi‑era teamă doar de fâşia de ploaie.
astăzi mi‑e teamă de fiecare picătură de apă
care vine amestecată cu o bucată de cer
un fel de noroi ucigător de albastru ”.

E o poezie‑narcotică şi alchimică, te încarcă, are un elixir propriu care transfigurează realitatea şi experienţele recognoscibile.

E încărcată cu imagini ale unei realităţi schingiuite, distorsionate, pe jumătate râvnite, pe jumătate repudiate. E scrisă din interiorul unui tip de solitudine voluptoasă în care absolut orice experienţă are un punct de contact în absolut şi un revers tragic. Fiinţele sale lirice sunt unele crepusculare, bolnave, muribunde, care plătesc mai degrabă virtuţi decât păcate. E o poezie cu accente grave, care se sustrage contextelor şi contingentului, e atemporală şi hotărât, vehement aproape, anti‑mundană.

„undeva la crepuscul, în rest ceaţă şi amintirea
caiselor zdrobite într‑un cazan
sub care soarele re‑compune un bocet
prea portocaliu pentru linoleumul
care amortizează somnul.
şeherezada punea plumb topit în fiecare insomnie.
infirmiera a devenit brusc religioasă
şi‑mi dă icoane cu unt de migdale.
întreb dacă s‑au terminat cuiele,
în viaţă ai dreptul doar la o singură întrebare
apoi poţi sparge oglinda”.

Violenta Pintea plasează într‑un raport aproape maniheist lumea naturală şi cea socială. Limbajul angrenează conţinuturi de trăire şi expresie asociate elementelor primordiale: apă, pământ, aer, foc care invocă o natură (umană şi non umană) dezlănţuită, violentă, care o consumă, însă într‑un mod care îi hrăneşte sufletul. La antipod e societatea cu năravurile ei: o peregrinare printre zădărnicii. Poeta denunţă chestiunea descriind varii forme de degradare şi dezagregare interioară care survin în contact cu ea.

Sunt câteva elemente cheie care se regăsesc în poezii: păsările, focul, cenuşa, libertatea.

Violeta Pintea e o pasăre Phoenix. Scrie despre focul negru, din adâncuri.

„viaţa nu este pentru amatori, este pentru soldaţi şi păsări de pradă”.
„ şi dacă am palmele goale
este pentru că de ziua mea
m‑au uitat într‑un laborator de transformare
a femeii în scrum ”.

„ nu‑mi amintesc dacă te‑am întâlnit
sau urmează să se întâmple
aşa cum nici cuţitul nu ştie
dacă azi va ucide
sau va hrăni.
nu‑mi amintesc dacă te‑am iubit
sau urmează să se întâmple
aşa cum nici focul nu ştie
dacă azi va încălzi sau va rămâne în sufletul lemnului
până la putrezire.
nu‑mi amintesc dacă te‑am uitat
sau urmează să se întâmple ”
aşa cum nici lupii nu ştiu
dacă ei trec prin pădure
sau pădurea prin ei... ”

^[1] Reproducere, cu acordul autoarei, Ilinca Bernea, din Bel‑Esprit