LECTURI PARALELE

Romulus Bucur
poet, eseist, traducător

Wellbeing & Stuff

Începi să nu mai înțelegi poezia. Sau încerci să te oprești din încercarea de a o înțelege. De fapt, ce înseamnă a înțelege poezia? A o pune într‑o grilă de interpretare? A o încadra în tipologii, în categorii? A o pune într‑o serie istorică? Sau a‑ți manifesta empatia cu vocea din carte, în spatele căreia presupui că există totuși o persoană?

Titlul cărții acesteia[1] înseamnă pentru mine, în două limbi, lucruri diferite, în ordini diferite: în cea a structurilor construite de om, o parte a structurii de rezistență a respectivei construcții; în cea muzicală, power play, o piesă muzicală difuzată insistent la un moment dat, cu credința că va aduce succesul emisiunii respective.

Citind‑o (și recitind ce am scris despre alte trei cărți ale autoarei), încep să realizez că e vorba de un proiect coerent, în progres, însă într‑unul atît de lent încît dă senzația de nemișcare, de imobilitate: „îmi cenzurez poftele/ și numai imaginației dau frâu liber/ să mă lubrifiez,/ să mă pot deplasa mai ușor pe asperitățile din relația în progres,/ ca un melc, nu ca Sisif, cel mai masochist culturist/ despre care Camus zicea că ar trebui să‑l considerăm un fericit, și/ chiar așa am făcut/ mult timp/ din încrederea oarbă în antropocentrism./ fără să știu că un melc de grădină poate târî o greutate de 30 de/ ori mai mare decât cea proprie/ și poate trece fără să se taie/ peste lama celui mai ascuțit bisturiu/ și se pare că cea mai tăcută și singuratică ființă, dar nu cea mai înceată, fiindcă îl depășește steaua de mare/ și n‑are nici organ auditiv, nu se sinchisește de câinele lătrând, nu/ știe dacă e mascul sau femelă, dacă o face din bucuria față de stăpân/ sau din reacția adversă față de intrus, trebuie să și văd ca să cred”. Dintre micile schimbări care apar aici, una e prezența cvasi‑aleatorie a rimei, nici căutată, nici evitată („greutatea ideală e cea care‑ți permite să progresezi, să vezi o/ schimbare reală/ mai mult în mintea ta decât cu ochii tăi,/ până se întâmplă invers./ greutatea ideală este cea care te face să te chinui fără să renunți din mers./ exercițiul devenit rutină pe fondul unui psihic advers./ mă gândesc la corpurile grele prin care putem deveni mai/ frumoși, mai supli, mai surprinzători,/ mai mult decât frumusețea unui oraș ignorată de propriii locuitori”), și atenția acordată corporalității – spațiul acesteia exista și în Cârtița de mansardă, însă ca refugiu; aici devine un obiectiv, ceva de trecut pe o listă & de bifat ca îndeplinit, spre binele general: sănătatea personală, fizică și psihică (să‑i spunem stimă de sine), și bunăstarea unei întregi industrii de dezvoltare personală, că‑i spune wellbeing, mindfulness, life coaching, hygge, biniște și lista ar putea continua.

Noile direcții în care se îndreaptă atenția autoarei, atenția necruțătoare a autoarei șînt mersul la sală, mișcarea fizică („azi m‑am simțit bine și asta nu‑i de bine,/ n‑am tras destul de mine, am lenevit, am procrastinat – cum poți/ sta fără să faci nimic, mi s‑a reproșat./ când execuți serii de exerciții fără să obosești, te păcălești,/ înseamnă că ai ales greutăți prea mici,/ iar simți că nu poți duce o serie până la capăt și riști să te/ accidentezi, înseamnă că ai ales mai mult decât poți duce./ care‑i greutatea ideală?/ aia care te pune în dificultate, dar nu atentează la corectitudinea exersării./ trebuie să și doară ca să ajungi să te placi”) și sexualitatea, văzută atît ca împlinire, cît și ca eliberare, hedonism, integrare într‑un trend („se zice că într‑o dragoste adevărată n‑ar trebui să existe zone/ interzise/ iar eu încă stau și analizez/ și nu știu dacă voi fi vreodată în stare/ să mă detabuizez/ cu eterna dilemă în minte: unde e granița/ dintre dragoste și porno./ el ar putea avea orice fată sau femeie, la cât de bine arată/ prin disciplină spartană: mers zilnic la sală, mâncare sănătoasă,/ poze inspiraționale cu marii culturiști/ și Marcus Aurelius, punctul stoic de referință./ n‑are pic de făină albă sau zahăr în casă, deci n‑am cum să trișez”; lubrifierea dintr‑un citat anterior nu se referă doar la melc).

Asistăm la o pendulare continuă între autenticitate, dorită, conștientizată, și negarea ei continuă de prefabricatele de toate felurile care ne înconjoară în viața de zi cu zi: „nu știu câți pași parcurg pe zi,/ ce distanță alerg,/ câte calorii ard,/ câte minute visez,/ ce masă corporală am./ nu port căști/ să mă rup de real./ mereu mi‑a plăcut zgomotul de fond/ suburban./ alerg cât pot,/ dorm și mănânc cât/ și când vreau./ n‑am nevoie de măsurători,/ endorfinele, mă duc în al nouălea cer,/ toxinele mă obosesc,/ durerea mă face să opresc./ transpirația arată efortul depus/ cu care mă mândresc./ aplicațiile creează false nevoi,/ precizia mă rupe de intuiție./ cu frumoasa brățară fitness./ între solidaritatea cu obiectul/ și dependența de el/ nu‑i decât un pas./ încă prefer/ să mă uit la ceasul de pe perete,/ să simt orice minut consumat/ ca pe‑o calorie în exces”.

Dez‑umanizarea (mă număr printre cei care cred încă în ființa umană) îi provoacă reacții mergînd între un anumit grad de empatie („un prieten din Cluj/ visează să fie downloadat,/ să scape de corpul/ cu grad avansat de uzură/ deși n‑are încă 40:/ vrea să fie mintea de pe urmă/ într‑un ambalaj de umplutură/ cu formă umană opțională”) și ironie nedispusă la niciun fel de concesie: „adopt idei, look‑uri, atitudini, comportamente,/ iar dacă le aplic metodic, exact așa cum au fost gândite și făcute/ de alții, n‑am cum să ratez/ cu modele pre‑scrise, universal valabile, nesinchsite de/ individualitate, cu atâtea experimente rămase pe hârtie, pentru că/ școala n‑a avut dotări, laboratoare./ mă bucur de traiul printre imitații, visele mici devin realitate:/ efectul de marmură al blatului de bucătărie, aspectul de lemn de cireș al parchetului melaminat, falsa textură de pielea pantofilor/ și genților cu prețuri pentru toate buzunarele/ fredonez fără să am voce, ureche, microfon, condiții optime de karaoke,/ versuri știute pe de rost./ Ce‑i aia original? Original e ceea ce nu ai, băi./ și ce dacă? avem substitute pentru toate”.

Inautenticitatea, explorată, încă o dată fără cruțare, atît cînd e vorba de sine cît și cînd e vorba de lume, presupune o continuă și lucidă metamorfozare, reinventare, ca să mai folosim un termen la modă, („un ten strălucitor ca un panou fotovoltaic, așa va fi, dacă tot aud/ că ăsta‑i elementul care va dezvoltă în România/ și trebuie să îmi ajustez și eu standardul, dar/ orice performanță aș atinge vreodată, voi fi tot din sud‑estul Europei/ cu slow motion‑ul de care se plângea Macron”) face din acest lung și compact și coerent poem o tulburătoare elegie pentru societatea de consum cu față umană.

Post scriptum: n‑am spus care e piesa de rezistență. Poate rezistența în fața inautenticității. Poate rezistența umanului din noi. Poate…

^[1] Teodora Coman, Piesă de rezistență, București, Nemira, 2023.