CRONICA LITERARĂ

Radu Ciobanu
prozator, eseist

O poveste riscantă

Astfel își consideră însăși autoarea – doamna Ioana Pârvulescu – recentul roman, Aurul pisicii[1], fără a părea totuși inhibată. Mi se pare firesc, întrucât și romanul de debut al d-sale, Viața începe vineri[2], conținea același tip de risc, constând în jocul cu timpul, cu glisarea personajelor dintr-un timp în altul, dar și atunci, ca și acum, riscul asumat n-a făcut decât să-i stimuleze apetitul narativ, imaginația, reflecția sapiențială deopotrivă cu simțul umorului. Cum scriam cu alt prilej, în viziunea doamnei Ioana Pârvulescu, Cartea este o construcție asemenea unei case. Și asemenea caselor bătrâne, cu istorie, rezistă doar dacă are un secret al ei care e însuși secretul celui care a scris-o și al motivelor ce l-au determinat să pornească într-o astfel de aventură.

„Eu cred” – scrie d-sa în memorabilul roman Inocenții[3] – că fiecare om, trebuie să aibă un secret al lui, ca să fie cu adevărat frumos. Și mai cred că fiecare carte trebuie să aibă o viață secretă a ei ca să fie cu adevărat bună. Secretele astea nu-i bine să fie dezvăluite decât oamenilor încăpători pe dinăuntru [...] Cărțile care au un secret pot fi citite și după o sută de ani, și după o mie de ani.”

Și Aurul pisicii este un roman foarte atent și subtil construit, născut dintr-o taină definitivă, întrucât insolubilă, pe care autoarea ține s-o împărtășească „oamenilor încăpători pe dinăuntru”, singurii capabili s-o sesizeze, să-i savureze și să-i perceapă sensul – noima – și mesajul. Ei, oamenii „încăpători pe dinăuntru”, sunt și „publicul țintă” al romanelor sale, capabili fiind să intuiască secretul combustiei care întreține tensiunea. Iar aici secretul este dragostea, poate mai propriu-zis, iubirea. De aici și riscul:

„Romanul de dragoste e un gen pretențios, pentru că, de fapt, nu știm ce este dragostea, chiar când o simțim, cum nu știm ce este timpul, chiar când îl umplem cu dragoste.”

E citat în context Jung, care, după studii de o viață, a mărturisit că n-a fost niciodată capabil să dea o explicație valabilă dragostei și atunci a sfârșit prin a o asemăna cu Dumnezeu.

„În orice caz – comentează Ioana Pârvulescu – răspunsul unic nu s-a găsit încă la această întrebare și fiecare înțelege cum poate, de la «dragostea nu există» până la «e totul, e singurul lucru important», de la «un instinct atât de van» până la «un lung prilej pentru durere». Am încercat și eu să înțeleg./ Întotdeauna am socotit scrisul un fel de rugăciune. Cred că și aici am făcut la fel, pentru că în carte este multă deznădejde și doar un fir de nădejde. Dacă ar lipsi, n-aș mai avea de ce să scriu.”

Romanciera a făcut toate aceste „precizări auctoriale”, cum însăși le numește, într-un fel de epilog, ca și cum s-ar fi temut, și nu fără temei, că încercările ei de a înțelege ar putea rămâne obscure pentru cititorul neprevenit. E, de fapt, un fals epilog întrucât nu sugerează un final al narațiunii de până aici, ci „trage cortina” asupra ei, lăsând cititorul cu aceste câteva sugestii de meditație care îl vor urmări încă mult timp. Și toate astea, după ce romanul începuse tot atipic, printr-un preambul de o jumătate de pagină, în care e redat ca atare, fără comentarii sau precizări, dialogul telefonic dintre Sebastian Severin cu agenta de la 112, căreia îi anunță dispariția Monicăi Mihuț și care se încheie astfel:

„– De câte zile a dispărut?/ – Nu știu, am fost plecat mai mult de o lună, și la întoarcere n-am mai găsit-o. / În telefon s-a auzit oftatul polițistei.”

Atât. Aceasta e însă scânteia care va isca nu interesul cititorului, – el oricum exista, altfel n-ar fi deschis cartea, – ci fervoarea subită cu care va urmări ceea ce aici doar i s-a sugerat: patetica iubire dintre Monica și Sebastian, capricioasă, cu meandre, cu umbre și lumini, ca toate marile iubiri care înfruntă timpul și care aici pare a se fi cimentat pe parcursul a douăzeci de ani. Sebastian e un biolog performant, cu personalitate, cultivat, meloman profilat pe clasici, cu trecut erotic tăinuit; Monica, de aceeași vârstă, e medic veterinar, iubitoare și înțelegătoare a lumii animale, formată în cultura pop, căutându-și argumentele în textele originale ale hiturilor în vogă la vremea respectivă. (Și pe care d-na Ioana Pârvulescu le redă în original, trimițând la traducerile din notele de final. Ceea ce, pentru cititorul „retardat”, educat în era francofonă, e deosebit de incomod, perturbându-i la fiecare pas fluența lecturii. Exces anglofon nemaiîntâlnit în vreunul dintre romanele d-sale.) Naratoarea acestei agitate istorii e Monica, iar ea se adresează Soniei, ceea ce conferă monologului său un caracter profund confesiv, până la ignorarea vechilor tabuuri erotice, abordate frontal, aspect de asemenea insolit în proza autoarei, care rezolva eventualele pasaje delicate prin elegante soluții sugestive. Dar cine e Sonia? Aflăm răspunsul, cu efect de surpriză, abia pe parcurs, în treacăt, dar pe care un comentator corect n-are dreptul să-l divulge deoarece ar zădărnici efectul de taină și surpriză, care, în Aurul pisicii, este chiar miza autoarei. Asemenea secrete, devoalate surprinzător, sunt mai multe în acest roman, culminând cu cel al dispariției Monicăi, relatată în cea de a doua parte a monologului său.

În prima parte, narațiunea decurge fluent, ceea ce nu înseamnă și strict cronologic, dar pe coordonate clasice și cu un esențial aport al detaliului pregnant realist, care-i asigură, la urma urmelor, farmecul. Ni se descoperă aici o lume în toată efervescența ei cotidiană, dar de un tip ușor particularizat, întrucât „baza” a tot ce se petrece este cabinetul veterinar, vizitat de personaje venite cu patrupedele lor în suferință reală sau imaginară și care sunt tratate literar ca și „aparținătorii”, cu nume, portret, detalii comportamentale. Deoarece cu ele, deși nu folosesc cuvinte, se poate comunica. Printre personaje, nu toate au reale interese medicale privind animăluțele lor, care devin pretexte pentru apropierea de una sau alta dintre cele două doctorițe, Maya sau Monica. Așa e, bunăoară, „femeia-sfinx”, fosta parteneră a lui Sebastian, care vine doar pentru a o studia pe Monica, desigur, fără a se deconspira. Sunt personaje pregnante, memorabile, dintre care nu lipsesc nici copii pasionați de animale, amintind de atmosfera fermecătoare și de personajele din Inocenții. Dintre personajele din afara „bazei”, se remarcă îndeosebi două. Una e „nea Gurău”, un fel de administrator al blocului în care locuiesc Monica și Sebastian, un tip sordid nu doar moral, fost turnător, care își continuă și acum vocația, terorizând locatarii. Sfârșitul său e unul dintre marile episoade ale cărții. Pe de altă parte, doamna mai în vârstă, Viki Nistor, vecina din apartamentul „de sus”, cu cățelușul ei Kronos, devine simplu Viki, marea prietenă, împreună cu care Monica și Sebi petrec minunate ceasuri de comuniune sufletească. Și al cărei declin, după expierea lui Kronos, devine de asemenea o secvență memorabilă, dar, aici, nu prin efectul repulsiv, ci prin tragica pregnanță a unui destin care se stinge cu demnitate. Așadar, o lume vie, în continuă mișcare, care trăiește întâmplări, când grave, când ilare, dar care au aproape întotdeauna, într-un fel sau altul, repercusiuni asupra cuplului Sebastian-Monica. Asta până în momentul când izbucnește pandemia și romanul realist-clasic glisează treptat în roman fantastic. Adică până la dispariția Monicăi.

De aici, partea a doua a romanului, în detaliile căreia nu voi intra din același motiv de respect și protecție a efectului de surpriză pe care a mizat autoarea. Dar un aspect trebuie relevat, întrucât e unul dintre punctele forte ale acestei cărți și anume modul în care e asimilată în fantastic trama sa realistă, cu efecte stranii asupra cititorului. Nu sunt un pasionat al literaturii fantastice, pe care am receptat-o întotdeauna cu circumspecție, sesizând de cele mai multe ori ața albă a cusăturii într-un text care se vrea plauzibil. Dar i-am admirat fără rezerve pe așii fantasticului, un Márquez, o Allende, un Eliade, care nu doar că nu lasă nicio umbră de îndoială asupra credibilității ficțiunii lor, oricât de ireale, ci îl implică și pe cititor, care se surprinde asumându-și-o. O asemenea vocație are și Ioana Pârvulescu în modalitatea insidioasă de a o transgresa pe Monica într-un alt avatar, proces terifiant, pe care personajul îl trăiește trecând prin toată gama afectivă pe care i-o răscolește propria ei prezență fizică printre cei pentru care ea e dispărută. Performanța stă aici în faptul că toată această gamă afectivă stresantă, epuizantă, e contagioasă și se transmite asupra cititorului. Am trăit efectiv, solidar cu avatarul Monicăi, toată tensiunea prin care trecea și care, pentru că rămâne deschisă, fără vreo soluție, mi-a lăsat un larg evantai de ipoteze și motive de meditație. De la apariția în final a unui nou personaj, pisoiul Sebastian, care își împarte cu tizul său biped afecțiunea Monicăi, avându-și și el rostul său în poveste, până la încercarea de a înțelege, mărturisită de Ioana Pârvulescu în postfața amintită. Cred însă că, după toată această fantastă și memorabilă călătorie prin meandrele unei iubiri, dragostea rămâne și pe mai departe un mister care trebuie așezat, cum a făcut-o Jung, printre atributele divine. Aurul pisicii e un roman care-și ține cititorul, încă mult timp după lectură, captiv în siajul său enigmatic...

[1] Ioana Pârvulescu, Aurul pisicii, roman, București, Humanitas, 2024.

[2] Ioana Pârvulescu, Viaţa începe vineri, roman, Bucureşti. Humanitas Fiction, 2009.

[3] Ioana Pârvulescu, Inocenții, roman, București, Humanitas, 2016.