CRONICA LITERARĂ

Doina Adriana Nicolăiță
eseistă

Strategii de înlocuire. Poezia versus reclama

Nu-i mai așteptăm pe barbari[1], volumul recent al poetului Adrian Alui Gheorghe nu se recomandă celor care nu au simțul umorului, al ironiei subtile, uneori cinice, al poantei, al mușcăturii dintr-un măr cu seninătate înverșunată. Stil care-l definește pe autor, un fel de carte de vizită.

Nu se recomandă celor care și-au făcut din Internet un idol, din bani – un modus vivendi, din Mall habitat – „un nou Turn Babel”, din reclame – cartea cu povești. Nu se recomandă celor care încă îi mai așteaptă pe barbari. Evident, întrebarea incitant-insinuantă este cine sunt barbarii și cine barbarizații:

„e o lume tare comică.../ barbarii de ieri s-au întâlnit cu barbarii de azi/ și s-au recunoscut.// Și cei care îi așteptau pe barbari s-au amestecat cu ei...” (Nu-i mai așteptăm pe barbari, p. 13).

Este o carte pentru „exilați”: poeți, prozatori, cititori, cei scoși afară din cetatea-mall pentru că literatura provoacă ură, disconfort fizic și psihic, îmbolnăvește. Potrivit ideologiilor progresiste (Political correctness și Cancel culture), poezia este nocivă, cărțile periculoase și, de aceea, trebuie anulate. Memorabilă, în acest sens, rămâne remarca lui Stefan Heym, în romanul Relatare despre regele David[2]: „înțeleptului îi trebuie zdrobit capul ca la șarpe...”, cu referire la istoricul Etan ben Hoșaia, plătit de regele Solomon să redacteze o cronică despre regele David. Acestuia nu i se dă voie să scrie istoria după investigațiile sale. Grămăticul supără autoritatea și este exilat pentru trădare.

Poetul, asemeni autorului Tristelor, Publius Ovidius Naso, exilatul de la Roma la Tomis, simte „indiferența voastră care este mai tiranică decât orice edict”(Ovidius, la Pontul Euxin, p.39). În lunile mai-iunie 2023, Adrian Alui Gheorghe „se auto-exilează” de bună voie, refăcând drumul invers de la Pontul Euxin spre „Pământul făgăduinței” – America. Transpune, astfel, „visul american” prin Lentile pentru ochiul interior:

„lentilele American Optic Style/ asigură vederea sigură/ și ochiul interior./ Aveți vise? Numai cu lentilele/ American Optic Style le puteți vedea/ în mărime naturală./ Lentilele American Optic Style topesc lacrimile/ indiferent de încărcătura emoțională.” (p. 49)

Poetul introduce în poemele sale „tensiunea epigramatică” și poanta ironică (după cum sugerează unele titluri: Epigramă p. 106, p. 111, p. 113) care se resimt în tot volumul. În Epigramă (Gâtul girafei, p. 113), Adrian Alui Gheorghe restabilește, cu umor, originea lucrurilor și strămutarea lor într-o realitate hilară:

„Cine crede că America este o altă lume/ nu a aflat încă nimic/ despre lumea în care trăiește.// America este/ o prelungire a Europei/ așa cum gâtul girafei/ este o prelungire a girafei.”

Cartea parcurge în trepte: Îngroparea cărții, Poemele Americane, Liniște, se rescrie istoria, Muntele, Povestea ultimului cititor de poezie (în loc de postfață) exacerbarea unui fenomen alarmant – atrofierea gândirii și simțirii umane. De aici și starea „abracadabrantă” adoptată de poet în fața tentativei de eliminare a poeziei din viața oamenilor. Între stupoare și jocul vieții, constată că: Această lume nu mai poate fi reformată (p. 12), stabilind legătura finală cu cititorul: să murim fiecare de moartea celuilalt.

Ciclul Poeme americane radiografiază cu accente parodice fenomenul cultural-comercial american: Vieți de unică folosință, Cum sunt americanii, Efect de lectură, O întâlnire la Detroit, Poezie la Chicago, Sala de jocuri la Las Vegas, Happy-end etc.

Din poemele sale aflăm că nu supraviețuirea este dificilă, ci, mai degrabă, acomodarea la condițiile care destructurează tot ce a fost bun omenesc pentru un prezent elucubrant. Viitorul întrece toate proiecțiile SF, toate teoriile filosofice, trimite lumea într-o gaură neagră, fără să se prevadă ieșirea. Haosul instituit se vrea atenuat de o neutralitate comună, fără literatură, fără poezie, fără poeți, fără libertatea de expresie. O nebunie generalizată pe o planetă a nebunilor, pe care Poetul o privește introspectiv și detașat, făcându-i față cu propriile sale arme: „polifonia vocilor poetice, spiritul ludic, expresia aforistică, ironia, prozaismul și parabola”. (Vasile Spiridon)

Pe „Planeta Internet” se caută până la epuizare strategii de înlocuire a expresiilor și termenilor din limba în care ai fost crescut și educat. Se promovează negarea realității[3] cuvintele sunt golite de sens. În consecință:

„...poeții s-au adunat și au constatat/ că există o criză a inimii (...)/ există o criză a cuvintelor care sunt tot mai puține/ și tot mai lipsite de conținut.”

Așa că:

„Au decis să nu mai scrie/ au decis să facă un grup al scriitorilor care refuză literatura.” (Cercul poeților dispăruți, reloaded, p. 84)

Fenomenul socio-comportamental devenit îngrijorător începe să se aplice retroactiv (Liniște, se rescrie istoria) p. 117. Se nivelează toate datele despre omenire, indivizii se plafonează, capodoperele lumii sunt trimise la depozitul de gunoi virtual „Internetul-Tuturor-Lucrurilor”. Sloganul comercial, reclama acaparează întreaga sferă de preocupări lumești, cotidiene. Conceptul de mall habitat se impune obsesiv, stârnind întrebări și nedumeriri: „cine poate calcula efectele claustrării în mall” (p. 98). Cu ironie, poetul notează ca un laitmotiv:

„Să facem din viața noastră o continuă pauză publicitară pentru produse care se vând
la bucată și la grămadă, care se rostogolesc dintr-un depozit uriaș
în intimitățile noastre golite de sens, de valori, de sentiment!” (Muntele, p. 145)

Îngroparea cărților devine leacul pentru uitare, odată cu îngroparea celor care le-au scris și le-au citit:

„Suntem parte din comunitatea virtuală universală (...) virtualitatea, ne este clar acum, anulează/ toate politicile incorecte/ care au făcut prăpăd într-o lume care s-a agățat/ destul de penibil/ cu simțurile de materie/ ca niște tentacule însângerate continuu – /dar adevărul a ieșit la suprafață:/ ah, câtă ură/ a fost promovată prin literatură!” (Comunitatea virtuală, p. 7)

Și atunci ce-i mai rămâne de făcut ultimului cititor de poezie? La ce bun să mai scrii?

În pofida curentelor, orientărilor, amenințărilor care aduc prejudicii literaturii și creatorilor ei, poetul rămâne consecvent cu sine însuși, cu devenirea sa:

„Unii au căutat aur în America, eu caut poezie, în epoca virtualizării poezia poate căpăta o valoare mai mare decât aurul.” (Epigramă, p. 106)

Remarcabil demersul liric al poetului Adrian Alui Gheorghe, care transmite un mesaj clar privind vitalitatea literaturii: „am respirat în literatură așa cum respiră peștele în apă”. „Indiferența, care pare să fie apocalipsa culturii, a culturilor, va fi reală atunci cînd omului îi va fi indiferent dacă e mort sau dacă e viu. Un moment pe care eu îl cred imposibil.”[4]

[1] Adrian Alui Gheorghe, Nu-i mai așteptăm pe barbari, Editura Tracus Arte, București, 2024, 160 p.

[2] Stefan Heym, romanul Relatare despre regele David, Ed. Univers, 1978.

[3] Pascal Bruckner, romancierul și eseistul francez susține: „Corectitudinea politică e, de fapt, o negare a realității”.

[4] România literară, nr.32/ 2024, Interviurile R.l. Adrian Alui Gheorghe în dialog cu Cristian Pătrășconiu, pp.14-15.