CRONICA LITERARĂ

Vasile Dan
poet, eseist, redactor-şef al revistei Arca

Prima antologie de poezie română contemporană în romgleză a apărut[1]

Slavă Domnului că a apărut. Antologia asta. Ea trăia în subterana vieții noastre literare, în underground, cum s-ar spune în romgleză. Adică acolo, fără filtrarea prin lectură, fără receptarea fie a cititorului, mai ales a cititorului profesionist și responsabil, fie a celui în varianta de critic literar. Literatura, niciodată, și cu atît mai mult astăzi cînd mijloacele de comunicare și scriere s-au sofisticat, nu poate sfida recenziile din revistele de cultură calificate literar prin experiențe și personalități, prin cronici literare (mai ales astea sînt cele mai antipatice pentru noii poeți – deja nici măcar noi, căci nu mai sînt nici ei prea tineri autori, cei din ultimele două-trei decenii postdecembriste). Unii mai cred că poezia, cultura însăși începe doar acum, odată cu ei. Formula prin care se lansează „Antologia de poezie română contemporană” este una șocantă: ea se raportează exclusiv la un serial de televiziune de după 1990, Twin Peaks, realizat de două nume sonore și fascinante din zona filmului misterios și transreal, David Lynch și Mark Frost. Firește, cu personajul feminin, Laura Palmer, care a sedus și seduce mai ales autoarele, cu potențele ei fascinante de feminitate, de erotism, de relaxare libertină, de stil de viață sfidînd orice îngrădire. Treizeci de autori răspund provocării lansate de „coordonator”, de Andrei Mocuța (n. 1985). El concepe absolut „original” antologia. Nu se oferă niciun detaliu biografic, bibliografic, referințe critice, academice, de orice altă natură. E fără precedent în editarea unei antologii autentice și, firește, precum conținutul ei liric, o provocare. Inițiatorul „antologiei”, Andrei Mocuța, își invită autorii incluși în ea să-și prefațeze singuri poeziile cu un fel de autoportret în gen Twin Peaks. Adică atemporal, asocial, nonbiografic, dar cu un exces, cu o intensitate de trăiri intime și, dacă se poate, și s-a putut, misterioase. Menționez că între cei treizeci de autori s-au strecurat, prin îngăduința celui care a coordonat „antologia”, trei nume oarecum, cel puțin biografic, ca vîrstă, exterioare grupului: Romulus Bucur (n. 1956), Gheorghe Mocuța (n. 1953-d. 2017, tatăl lui A. M.) și Lucia Cuciureanu (n. 1949), dar toți trei cu empatie vădită și practicată în presă pentru grupul cu pricina și direcția lui lirică polemică la orice precursori.

Să trecem la autorii și textele lor publicate într-o ordine neprecizată de coordonatorul „Antologiei de poezie română contemporană”.

Ea începe cu o poezie scurtă, cinci versuri, în limba engleză, fără titlu, un fel de autoportret extrem de sincer, semnat Livia Ștefan: “I’m the shimmering jar of gin/ in a deserted night/ almost against myself/ But I have a full life, I really do/ Look at the view.” (p. 9). După micropoemul în limbă engleză autoarea dezvoltă amplu poeme cu și despre misterioasa și fascinanta Laura Palmer, cea din Twin Peaks : „ (...) ce face sexul nostru cu populismul la vedere/ sexul nostru fanatic/ sexul neinteresat de istorie sexul nostru burghez pasionat/ de extrema stângă și extrema dreaptă/ ce face sexul nostru incoerent pudibond/ pentru noi care ne umplem de cumsecădenie/ ne întoarcem privirea și trecem rapid mai departe// o lumină ni se plimbă pe corp îndoiți cum suntem de bere și gin (...)” etc. etc. (p. 11).

Poetul Romulus Bucur publică extatic în acest febril peisaj feminin, cinci „poeme apocrife”. Specifice stilului său insidios senzual erotic.

Teodora Coman se prezintă în antologia de poezie română echilibrat, fifty-fifty, adică: “where is blue velvet?/ pe wikipedia, Bobby Winton e o pagină inexistentă,/ dar pașii piticului se potrivesc perfect pe melodie./ omul potrivit în soundtrack-ul nepotrivit/ sau nu? ” (p. 30).

Ovidiu Baron se autodefinește pe sine astfel: „... Sunt obsedat de insule. Îmi joacă feste memoria. Uneori nu știu cine mi-a dictat un poem sau o poveste, mai ales dacă sunt despre mine.” (p. 35).

Cosmin Perța se autoprezintă cititorului țipînd cu o sinceritate dezarmantă. Totuși, spre deosebire de alți confrați din antologie, coerent: „Țipă, Perța, țipă cu vocea ta atonală,/ Cu toate stridențele,/ Niciodată vocea ta nu va semăna cu/ vocea pe care vrei să o auzi atunci când te auzi în mintea ta/ așa că țipă (...)” (p. 45).

Alin Ioan avea 8 ani și jumătate cînd Twin Peaks și-a avut premiera. Așa că publică acum în „antologie” un adorabil poem românesc: Poemul lui Lynch. „da al cui ești maică din Twin Peaks?! // al lui esoteric dark satirical soap opera, neo-noir melodrama/ that magically captures the spirit of America itself./ yourself.//Elaborate on that” (p. 60).

Pînă și Gheorghe Mocuța, care n-a empatizat, cît a trăit, cu fenomenul Twin Peaks, ci doar după, cu David Lynch, scrie un poem intitulat desolation road (under the sycamore trees): …te răsucești acum în memorie/ ca într-o celulă a condamnatului: o amintire spală pe alta” (p. 66).

Simona Constantinovici e mai reticentă în autoprezentare „Încerc să înțeleg. Subliniez, rescriu, traduc.Valul care se ridică e mai mare ca noaptea” (p. 71).

Florin Hălălău scrie un micropoem care poate are sau nu legătură cu tema impusă de antologator, Twin Peaks: „Joc în doi – îi simți respirația/ în ceafă/ sacadată/ ca râsul metalic/ al bufniței// n-ai fost tu/ de data asta/ mai trage o carte” (p. 79).

Lucia Cuciureanu, într-un poem („Ziua 4”), își provoacă fanii reali sau închipuiți: „Las moștenire fanilor mei/ câteva vise neîmplinite,/ poate ei vor închide cercul/ desenând în culori vii (...)” ( p. 90).

Robert Șerban afirmă într-un poem, nici mai mult nici mai puțin, că a fost coleg cu Laura Palmer înainte de revoluția din Timișoara anului 1989: „Executarea: coincidența face să fi fost coleg/ cu Laura până în iunie 89/ v-ați mai văzut în trecere/ la sfârșit de septembrie/ apoi n-ai mai știut nimic de ea/ ai dispărut între cei 1472 de oameni în verde/ ce executau ordine/ în UM 01047 ” (p 100).

Oana Cătălina Ninu se recomandă singură, cititorilor și eventualilor istorici literari: “Working-class writer, mother & manager. Scrie poezie de când se știe” (p. 107). De exemplu, chiar în primul poem: „în fiecare seară în somn rup simetric cearșaful sunt/ femeia foarfecă mă bag goală în plapumă și încep studiile de estetică”, și încheie astfel: „atunci nu-mi voi mai băga scobitori în ochi/ nu-mi va fi frică să adorm pe hoitul meu de ieri” (p. 108).

Andrei Dósa, alteori un poet interesant, publică în antologie un surprinzător poem patriotic-ardelenesc, firește, intitulat expresiv: 480551: „Portal ultra rar/ ceainicul bolborosește/ scuipă oase pe pește susține că am/ un agent de legătură/ în Țara Moților/ Tulnicul răsună ritmat/ în aerul contaminat” (p.118).

Cătălina Bălan – la fel, nici despre ea nu avem nicio referință biobibliografică – are viziuni șocante: „este un iceberg/ sculptez cu atenție/ mi se face frică/ observ cum strat după strat/ gheața se topește/ și prin ea se vede/ o bucățică/ roșie/ fierbinte/ de carne” (p. 121).

Ionuț Cheran spune despre sine că „Am apărut la întristarea a două umbre necunoscute”, că „prin sânge îmi curge numai blues/ Iar singurătatea mea vrea neapărat să mă îngroape” (p. 127).

Teodora Vasilescu își face, firește singură, o încîntătoare autoprezentare: „sunt teodora 26 oarecum înaltă iubitoare calmă fericită sedată./ ascendent în scorpion nimic extrem/ doar/ întunecat/ sunt tot eu. i-a fost dor de mine? ce mai faci?/ aici e doar despre amânare/ așteptare/ și uitare” (p. 133).

Constantin Buduleci pare pur și simplu un nostalgic al vieții din timpul serialului adorat Twin Peaks: „cel mai des puricii se așezau/ între mine și televizor/ sunt singurele vietăți electrice/ care au dispărut odată cu modernizarea/ și e păcat să nu știe copiii/ cum arătau puricii la televizor” (p. 143).

Nici pe Savu Popa serialul miraculos nu l-a lăsat rece: „Odihnește-te în durere – După ce stingi/ Becul./ În Twin Peaks,/ Mai rămâne ceva/ în întunericul/ Prea dens,// Ceva ce îți ustură ochii/ Îți umezește pielea,// Un cui pe care nu-l mai poți/ Scoate/ Și care-și răstignește/ Carnea pe fiecare os.// O amprentă/ Rătăcită/ În jur, / Pe care nici/ Ploaia/ Nu o poate/ Șterge.” (p. 150).

Răzvan Țupa vede ca o predestinare, precum din Twin Peaks, că s-a născut și a trăit doar în orașe cu inițiala B: Brăila, Buftea, Bușteni, București. Păcat că atunci cînd a văzut serialul minunat era doar în clasa a XII-a.

Andrei Zbîrnea e „Născut în 86 în Urziceni, dar adoptat în (stil mafiot ca-n) 98 de Berceni. Jurnalist, copywriter, câteodată poet(...) Coordonator al proiectului de recenzii Kooperativa Poetică. Membru al PEN România. A fost expus fenomenului Twin Peaks prin 1992, când era difuzat pe TVR” – ne spune autorul însuși în autoprezentare (p. 161).

Ana Săndulescu se întreabă într-un poem: Cum să spulberi un oraș?, fiindcă „Fiecare oraș poartă o existență fragilă,/ în interiorul căreia înflorește putregaiul,/ și de mâna acestui om, răul o să crească magnific într-adevăr.” (p. 175).

Christian Bistriceanu e de o franchețe cuceritoare, El scrie: „– alo/ bună ziua domnule Lynch. Tocmai scriam un poem despre cum nu ne-am întîlnit niciodată. ” (p. 179).

Despre Anastasia Coste doar atît, firește, citînd-o: „Născută la umbra unui munte mic, într-un an cu alegeri prezidențiale” (p. 185).

Andrei Petrea: plot armor – “it’s a dog-eat-dog world there/ mi se vânau greșelile/ în față aștepta un polițai/ căpățâna/ să-mi zboare + ca lui/ bobby peru” (p. 196).

Nicoleta Șimon spune totul: „... Lumea mă știe drept copilul care nu doarme niciodată între 12 și 3 noaptea.” Și „Titlurile poeziilor le-am găsit într-o cutie de ciocolată în formă de iepurași.” (p. 197).

Marius Florea își face și el un autoportret, pardon, un selfie: „Sunt un pervers ghidat prin cinematografie de Žizež. Privesc lumea idilică de la firul ierbii, simțind cum dedesubt mișună sinistru realul” (p. 205).

Felix Nicolau „este un scriitor calm și acid, conștient că nu are rost să joci pe viață și pe moarte jocuri deja făcute.” „În concluzie, un ipochimen care apără bunul-simț în viață și riscul complet, dar justificat, în artă” (p. 209)

Cristian Vicol „Scrie – după cum mărturisește – doar noaptea, lamentații. Un fragment din Lamentația 2: „îți dezlipești bănuții de pe ochi/ și îi pui pe noptieră, apoi te întinzi lângă nimfă,/ ești un taur alb și docil,/ te apleci să o săruți,/ și îi simți buzele amorțite,/ iar baldachinul scârțâie./ o! cum scârțâie” (p. 218).

Alexandru Roșu, descrie prohodul poeziei de pînă la generația sa, adică cea inclusă în această antologie. Cineva spărgea vasele în chiuvetă: „era un pitic urcat pe un scaun// și zicea// poezia s-a schimbat/ nu mai merge cu rime/ cu ador și amor/ cu suflete/ domnițe/ tristeți zaharisite/ nici măcar cu flori albastre// romanticul s-a pripășit/ creierul i-a fost mâncat de vulturi/ țeasta spartă de o cărămidă// nu mai merge așa/ lumea s-a schimbat/ avem trenuri de superviteză/ avioane care depășesc/ viteza sunetului: TGV, boeing, mach 1,2,3/ avem televizoare și computere/ gadgeturi și telefoane inteligente/ avem noi spații virtuale/ rețele de socializare/ tăguiri, salutări și exclamații/ totul e altfel/ lumea se mișcă/ e pe fugă… ”. Și reevaluarea continuă. E adevărată mistuire a vieții, cu toate ale ei, pînă la ei, la noua generație.

Andrei Mocuța, în sfîrșit, cireașa de pe tort a acestei șocante generații underground: “is it future or is it past?// trecutul/ e un mâner de sicriu pe care/ îl prinzi/ îl ridici/ și apoi îl lași din mână” Oare? Ne întrebăm și noi, cei încă în viață, oricît s-ar mira ei. Cancel culture? Cultura română a mai trecut parcă prin așa ceva, pe la 1848. Bonjuriștii, vi-i mai amintiți? „Ai noștri tineri la Paris învață,/ La gît cravatei cum se leagă nodul ...” Acum îi avem pe hauduiuduiști (how do you do-iști). Nu cred nici acum, cum generația adevărată, de la 1848 n-a crezut nici ea, în perimarea limbii și a literaturii române. Dar văd că uneori, ciclic, istoria se repetă.

[1] Andrei Mocuța (coord.), Ecouri din pădurea întunecată: evadări în Twin Peaks. Antologie de poezie română contemporană, ed. Tracus Arte, 2024, 242 p.